O sută cincizeci şi cinci de minute în tren, cu oprire în Gara Mizil

- REPORTAJ -

Un cititor ne-a cerut să facem mai multe reportaje care să conţină următoarele ingred­iente: trenuri, gări, oameni, destine. Cititorul nostru, stăpânul nostru.

Orice călătorie începe cu un prim pas. Am făcut un pas sărit. Călătoria este doar... întors. În general avem tendinţa să ne tot întoarcem. Teoretic, trenul face 125 de minute de la Buzău la Bucureşti. Tot atâtea face şi la întoarcere, doar că eu nu m-am mai întors. Nu aveam niciun motiv. Acum. Practic, am făcut o sută cincizeci şi cinci de minute. Întârzierea a fost justificată. Un om a murit la Brăila la intersecţia dintre viaţă, locomotivă şi nişte şine de tren. În gară la Buzău, nişte oameni înjurau, viaţa clocotea în ei, nu mai aveau răbdare, lumea lor nu putea sta în loc pentru un nefericit care tocmai îşi încheiase socotelile cu ea.

Afară e cald, în tren e răcoare. Scaune multe, oameni puţini. Ca o ironie a sorţii, biletele vândute îi adună pe majoritatea, ciorchine, la mijlocul vagonului. Am în raza ochilor şi urechilor şapte oameni. Numărul opt sunt eu, tot om. Discuţiile se leagă rapid în jurul accidentului. Viaţa necunoscută şi moartea abia aflată asigură o conversaţie de cinci minute, după care fiecare revine la ale lui. Mă lovesc genunchi în genunchi cu un domn grizonat şi brusc se iveşte ocazia să îi aflu viaţa. Are un debit verbal de nestăvilit. Fost inginer, actual pensionar, tocmai şi-a făcut o lucrare dentară, are doi băieţi, a fost operat la prostată, e un automat de bancuri - din politeţe nu recunosc că pe majoritatea le ştiu -, unul dintre băieţi, medicul, poartă barbă, la fel ca mine, acesta îl mai ceartă pe motiv de "limbariţă": "Băiatul mai mare chiar îmi spune: «tată, de ce îmbătrâneşti vorbeşti tot mai mult». Ce zici, are dreptate? Mergi până la capăt? Perfect, avem timp de vorbă. Mie îmi place să filosofez, am ideile mele despre viaţă şi lume. Dar de bază este următoarea idee: înainte era mai bine. De ce? Pentru că absolut toţi, înainte eram mai tineri. E bună, nu? Mai am." Mai are, vreme de două ore, de la Piramide la comunism, de la spionajul american la capitalism şi mafia economică. Nu uită de prezenţa omului pe lună, sărăcia popoarelor, criza apei, neveste şi amante, relaţii interumane în general. Trenul toarce în ritmul său. Un presupus mut are ceva de vânzare, aşează pe fiecare rând seturi de forfecuţe, ace de cusut, lanterne, pixuri, brelocuri, iconiţe. Cine doreşte ceva reţine produsul şi plăteşte în tăcere. Mutul nu vorbeşte în tren. Urmează după el un vânzător de ziare, reviste şi cărţi. Aflu astfel că eu am faţă să cumpăr o carte, domnul grizonat se califică doar pentru nişte integrame.

Gările în care trenul nu opreşte arată în general jalnic. Mici sfârşituri de lume plasate alături de două linii paralele. Povestea clasică a ultimelor decenii. La Mizil trenul opreşte.

Cu 80 de ani în urmă, Geo Bogza petrece "o sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil", dorind să afle ce e în sufletul acestui oraş ironizat cândva de Caragiale. Atât i-au trebuit pentru un reportaj care a intrat în istorie. Două minute am petrecut în Gara Mizil, fără să cobor din tren. Asta a fost tot. În debutul minutului unu trenul a oprit, la finele minutului doi a pornit spre Bucureşti. Nişte oameni, foarte puţini, au coborât, niciunul nu a urcat, în rest nu s-a întâmplat nimic. Nici în gară şi probabil nici mai spre centru, doar că nişte oameni, cu tot cu speranţele lor, continuă să traiască şi să moară în acest oraş de 80 de ani.

Lăsăm Mizilul în urmă, nu şi problemele noastre. O doamnă cu o coafură greu de descris chiar şi de un profesionist al tăierii părului, cu o privire mai fixă decât se obişnuieşte, explică şi pentru cei care nu o ascultă despre cum guvernele sunt înţelese să ne otrăvească cu ajutorul alimentelor. Recită liste de E-uri, unul mai mortal decât altul. Aveam în posesie un covrig, intenţionam să-l consum. Nu mai am curaj. Totuşi, dacă guvernele ne otrăvesc, încerc o întrebare: "Să înţeleg că doamna Dăncilă ne otrăveşte?!". Sunt zdrobit sub un potop de nu-uri. Doamna Dăncilă e o drăguţă, nici nu poate fi vor-ba. Alte guverne ne otrăvesc. Covrigul ră­mâne în­treg. Îl întreb pe domnul grizonat dacă îi pot face o fotografie şi îi explic ce vreau să fac cu ea. "Hai, dă-mă dracu. M-ai prins. Nu vin de unde zic că vin şi nici nu mă duc unde zic că mă duc. Hai că pricepi, eşti bărbat. Fă ceva, aşa, mai pe discret. Nevastă-mea nu a citit un ziar în viaţa ei, dar când e să ai ghinion se apucă de lectură direct cu Bursa, când pui tu poza cu mine."

Până la Ploieşti aflu cum trebuie făcută presa, de ce nu se mai face presă, cum era presa înainte de '89. Firesc, întreb dacă a lucrat şi în acest domeniu. "Nu, deloc, dar mă pricep. Ce, dacă nu eşti bucătar nu ştii ce mâncare e bună şi care îţi place?"

În dreapta mea se vorbeşte la telefon fără oprire. Afaceri cu fonduri europene se fac şi se desfac la foc automat. E vorba de nişte cursuri pentru "orice fel de oameni, dar să nu treacă de 64 de ani", care se pot face în restaurant sau cofetărie. Să fie câte o grupă de 20 pe judeţ. "Sucuri, apă, cafea, cine mai doreşte", rosteşte un tip în cămaşă albastră. Nu ştiu dacă este un mic afacerist sau un angajat al CFR. La cât de rapid se deplasează înclin să cred că e vorba de a doua variantă. Doar întreabă, nu e interesat să şi vândă! Doamna cu E-uri începe să vorbească despre otrava din sucuri. Vai şi amar. Aveam de gând să beau puţină apă minerală, aveam în geantă, mi-a trecut şi setea. Dacă e otrăvită?

Sunt tot mai atent, ne apropiem de Chitila şi nu am auzit nimic despre ultimele evenimente politice, partidul lui Ponta, decizia CCR, Laura Codruţa Kovesi. Nimic din toate acestea. După Chitila trenul opreşte puţin, probabil îşi face curaj să intre în Bucureşti. La o cişmea, plasată sinucigaş între linii, un copil se spală şi un câine bea apă. Intrăm în Gara de Nord. Prieteniile de un drum se desfac. Domnul grizonat ţine să mă salute. "Mi-a făcut plăcere. Asculţi bine. Te pricepi. Eşti cumva de meserie?" şi îmi face cu ochiul. Are ochi albaştri, eu verzi. Ce meserie?

Ajunşi pe peron, oamenii devin foarte grăbiţi. Au treburi de rezolvat, vieţi de trăit. În gară miroase a vopsea, a ars şi a pâine.

Pâinea noastră cea de toate zilele!