Obida profesorilor

Între dificultăţile instalării pe o tarla administrativă atît de întinsă cum este, în mod cu totul nejustificat, cea a României, competiţia politică şi primele examene la care este supus de neîndurătoarea realitate a guvernării, cabinetul Tăriceanu este pe cale să-şi consume prima lună de miere. Cu bune şi cu rele. Despre bune, sînt deja prea mulţi ţîrcovnici bucuroşi să sfornăie pe nas, osanale noii puteri. Despre cele rele, să se spele! Dar, ca să se spele, cineva trebuie mai întîi să se apuce de curăţenie.

Una dintre surprizele neplăcute ale debutului pe marea scenă politică a noii guvernări este aceea de a constata că trăsura patrulaterului liberal-pedist-udemerist-umanist calcă exact în aceleaşi gropi în care şi-au rupt oiştea, ori obezile şi carele guvernările anterioare.

Prima este lipsa adecvată de măsură a timpului. Dacă primul ministru şi colaboratorii săi se uită la calendar şi numără zilele, după care res-piră uşurat: "Nimeni nu putea face mai mult în doar cîteva săptămîni", ei îşi fac un uriaş deserviciu. Timpul acestei perioade se scurge nu după regulile calendaristice, ale modelului kantian, ci după cele ale vitezei cu care se desfăşoară evenimentele, adică unul mai degrabă einsteinian. Este un timp supraaccelerat, care depinde de raportul dintre mişcarea observatorului şi cea a evenimentelor, iar fiecare picătură a lui valorează de sute sau chiar de mii de ori mai mult decît timpul care va trece prin clepsidră de acum într-un an. Aceste prime zece-cincisprezece săptămîni sînt cele care vor forma "identitatea" guvernului Tăriceanu. Sînt săptămînile care, tocmai pentru că opinia publică nu pune întrebări dramatice, nu are îndoieli, ci mai degrabă speranţe pozitive şi urări de bine, vor cîntări enorm în judecata asupra rezultatului final al guvernării. Este ca în povestea duhului din lampă: cele trei dorinţe sînt spuse la repezeală, sub presiunea momentului, dar ele vor pecetlui soarta lui Aladin. Ceea ce a arătat pînă acum Guvernul nu se deosebeşte radical de ceea ce ştim: dificultăţile ocupării funcţiilor adminis-trative care, oricît de multe ar fi, tot puţine rămîn faţă de numărul clienţilor politici; dificultăţile împărţirii lor, conform algoritmului: "greaua moştenire" a guvernării anterioare şi balaurul FMI. Singura deosebire radicală este introducerea super-urgentă a măsurii de reducere a fiscalităţii directe pe salarii. Dintr-un luceafăr al lumii noi, luminiţa se pierde tot mai mult în negura întunecată a contramăsurilor de creştere a preţurilor şi a impozitelor indirecte, creînd imaginea că ceea ce a dat cu o mînă, mînat sau nu de biciul FMI, Guvernul se grăbeşte să ia înapoi cu două!

Iar, de aici ajunge la a doua temă, gestionată de guvernul Tăriceanu la fel ca şi alte guverne anterioare: comunicarea. Ceea ce vrea să înţeleagă acum publicul, de la care se aşteaptă sprijinul politic în lunile ce vor veni, este lista scurtă a obiectivelor pentru care acest guvern se bate: unul, două, maxim trei. "Cine este guvernul Tăriceanu şi ce vrea el?" Aceasta-i întrebarea la care românii doresc un răspuns răspicat. Dacă nu primesc unul convingător, ei tot îşi vor forma părerea, doar că ea are toate şansele să nu fie deloc favorabilă guvernanţilor. Două planuri sînt aici esenţiale: ce face şi ce spune că face Guvernul! La capitolul "ce face", din păcate, impresia creată este că ceea ce s-a grăbit să facă trebuie acum să desfacă - reducerea fiscalităţii. Iar, în rest, inerţia inevitabilă a preluării guvernării. La capitolul "ce spune că face" lucrurile stau încă şi mai rău. Primul ministru, mînat desigur de o piază rea şi în lipsă acută de profesionişti în comunicare, a căşunat pe tema profesorilor. Din toată lumea asta de nenorociri, de furturi şi bandiţi, de storcători frauduloşi de fonduri publice, de belele şi obstacole în calea transformării României într-o economie funcţională de piaţă şi o societate normală, primul ministru n-a găsit alt subiect de atac decît profesorii! Ei sînt cei care destabilizează finanţele publice pentru că dau meditaţii şi nu plătesc taxe suplimentare! Ei sînt cam răsfăţaţi, că prea au normele mici! Ei sînt cei care au beneficiat de nu ştiu cîte măriri de salarii şi tot nu le mai tace gura! Ce mai! Tagma profesorilor din ţara asta este numai bună de ars pe rug. Cîtă obidă o fi avînd domnul Tăriceanu pe cei care l-au învăţat carte, atîta cîtă ştie, nu putem spune cu precizie şi nici din ce i se trage. Ceea ce putem să-l asigurăm pe domnul prim ministru este că şi-a ales cel mai prost unghi din care putea ataca problema reformelor liberale pe care se presupune că vrea să le facă!

De cînd e România Românie, nu a existat tagmă profesională care să fi contribuit mai mult şi cu mai multă modestie la propăşirea naţiei şi nici alta care să fi fost mai prost răsplătită pentru eforturile făcute. Măcar atîta lucru ar trebui să ştie un premier liberal!