OPINII Avem şanse minime dacă...

În actuala conflagraţie economică globalistă, România nu va supravieţui, ca stat unitar, dacă elita ei politică nu concepe şi nu realizează, nici la aceas­tă răscruce istorică, o radicală Reformă instituţională şi administrativă. Vedeţi că nu reuşim, chiar monitorizaţi de Bruxelles, să construim instituţii statale flexibile, dinamice, şi, în mod deliberat, temporare, menite să realizeze programele şi proiectele adoptate de instanţele comunitare şi executivul ţării. Fără o schimbare de paradigmă nu putem stopa inflaţia birocratică galopantă fiind aceasta marea şi principala cauză a corupţiei politice, morale şi economice. Performanţa noastră ca ţară europea­nă depinde imperios de impunerea unor structuri guvernamentale scutite de actuala ministerocraţie şi având drept obiectiv principal permanentizarea şi sincronizarea celor trei "i": investigarea, instruirea, inovarea.

Desigur, de jure suntem deja în Uniunea Europeană. Legile comunitare au prioritate faţă de actele normative elaborate de parlamentele oricărui stat membru. Prin urmare, parlamentul de la Bucureşti e chemat să asigure o traducere perfectă în limba română a legilor şi directivelor adoptate la Bruxelles şi să le transpună în legislaţia naţională spre executare. Obţinem astfel alinierea la standarde europene şi o economisire de fonduri, de timp şi de nervi în jocul de-a democraţia pe malurile Dâmboviţei. În acest context, Reforma radicală de care vorbesc presupune constituirea unui cadru juridic adecvat care să permită transformarea României în republică prezidenţială (sic!) sau monarhie constituţională, cu un parlament unicameral compus din 117 deputaţi, aleşi prin vot uninominal.

Din cele trei Palate, mereu beligerante, facem unul. Instituţia prezidenţială, Parlamentul şi Guvernul să fie concentrate şi amplasate într-un singur Palat - în "Casa Poporului". Cel puţin circuitul informaţional ar deveni mai operaţional, mai dinamic şi poate mai puţin costisitor pentru noi contribuabilii. Cei care optează pentru un parlament bicameral ce ar ţine chipurile de o moştenire naţională nu au decât să se convingă că tradiţia este bună şi eficientă sută la sută doar în arta culinară şi în actul de perpetuare a speciei.

Cât despre executivul ţării, acesta să fie format doar din şapte ministere, în frunte cu un prim ministru, responsabile de strategia dezvoltării. Guvernul să răspundă de domenii cheie: producţia de bunuri materiale strategice (de produse inevitabile); investigarea şi inovarea ca bază de creare a noilor valori materiale, spirituale şi culturale; biologia (tot ce ţine de BIO (Viaţă) - de la biopolitică şi bioputere la biotehnologie, bioenergetică şi biosecuritate; informatica şi informatizarea; infrastructura şi etnopsihica.

Este necesară şi o regrupare, la scară naţională, a tuturor instituţiilor statale bugetare din domenii precum educaţia, sănătatea publică, învăţământul şi cercetarea ştiinţifică. Potenţialul acumulat de universităţi, institute de cercetare şi proiectare, inclusiv de Academia Română, poate fi încadrat în şapte structuri organizatorice de investigare, instruire, inovare cu denumiri sugestive precum Academia de Biologie, Academia de Ecologie, Academia de Creaţie, Academia de Producţie, Academia de Informatică, Academia de Infrastructură, Academia de Etnopsihică. La aceasta se adaugă urgenţa fondării şi dezvoltării a două bănci strategice ale României: Banca Genetică şi Banca de Resurse Umane, Animale şi Vegetale.

În opinia mea, Programul României de post aderare la Uniunea Europeană mai presupune şi o descentralizare coerentă prin delegarea selectivă către centrele celor opt regiuni de dezvoltare a 50% din categoria hotărârilor adoptate în prezent la Bucureşti. Mai mult de jumătate din actul decizional efectuat astăzi într-un centru judeţean poate fi coborât la nivel de comună. Iar satele României pot prelua 50% din ceea ce rezolvă de regulă autorităţile comunale.

O şansă reală a românilor ar fi elaborarea şi aplicarea unui program complex, intitulat Neoruralism şi Civilizaţie Montană.

E vorba de afirmarea, de jure şi de facto, a drepturilor şi libertăţii satelor, comunelor, judeţelor, regiunilor, de stimularea tendinţei de a preveni, cu toate eforturile şi riscurile posibile, creşterea şomajului, de eliminarea factorilor care generează exodul de populaţie. De rezolvarea sistemică a problemelor legate de agricultură, industria alimentară şi agrocarburanţi, de civilizaţia rurală, de viitorul ţărănimii şi a intelectualilor de la sate.

Numai prin programe guvernamentale am putea valorifica experienţa altor ţări. Mă gândesc la mecanisme de finanţare a unor proiecte de transplant în Carpaţi şi Apuseni a mecanismelor de dezvoltare durabilă din cele mai avansate civilizaţii montane de pe glob. Conştientizând dimensiunea simbolică, strategică, geopolitică a munţilor noştri, să-i aducem şi pe ei, prin tehnologii şi infrastructuri moderne, în marea familie a munţilor Europei.

În clasificarea uzuală a unităţilor teritorial-administrative "sat - comună - oraş - municipiu" ar fi oportun să introducem şi Statutul de Capitală Istorică. Prin lege, un atare statut ar putea fi acordat unor municipii precum: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Chişinău, Cernăuţi, Timişoara, Craiova, Constanţa, Baia Mare, Oradea şi altele. Astfel am menaja consacratele complexe regional-istorice, complexe de superioritate, deşteptăciune sau inferioritate şi am evita excesele de "patriotism fotbalistic".

Clarificând toate problemele ce ţin de "Capitala Ţării" în plan istoric, politic şi socioeconomic ne putem ocupa de realizarea unui imperativ cheie: "abandonarea Bucureştilor". Explic: o primă eroare strategică naţională s-a comis în 1859, la unirea celor două principate. Atunci capitala putea fi edificată în centrul noului stat, sau chiar în urbea Focşanilor, unde muntenii şi moldovenii au jucat Hora Unirii. Altele ar fi fost destinele Ţării. A doua eroare strategică naţională a fost menţinerea capitalei la Bucureşti şi după Marea Unire de la 1918. Degeaba ne convingeau unii vizionari, în perioada interbelică, că "oricine gândeşte pământul romanesc ca unitate îşi dă seama că centrul normal al vieţii romaneşti nu poate fi în afara centurii munţilor. Mai curând sau mai târziu, cu cat mai curând, cu atât mai bine, ne vom îndrepta într-acolo!" A treia eroare strategică naţională s-a comis odată cu industrializarea socialistă şi aducerea în "micul Paris" a sutelor de mii de ţărani pentru a completa rândurile clasei muncitoare. Ar fi fost ideal dacă amplasarea obiectivelor industriale se făcea uniform, în toate zonele ţării, înaintând spre Bucureşti dar fără să treacă de Urziceni, Giurgiu, Ploieşti, Târgovişte. Puterea centralizată de comandă putea, fără referendum, să transfere centrul politico-administrativ al tuturor românilor de la Bucureşti în judeţul Trei Scaune, centrul geografic al spaţiului carpato-danubiano-pontic sau în altă zonă ancestrală geto-dacică. Dar şi la această etapă istorică gândirea strategică a lipsit. S-a optat pentru demolarea cartierelor istorice.

În prezent, suntem pe cale să mai comitem o eroare strategică naţională: alergăm după investitori şi promovăm ideea unui megapolis caracteristic pentru ţările din lumea a treia. Nu ţinem cont de presiunea enormă pe metru pătrat în Bucureşti şi judeţul Ilfov, de condiţiile climaterice, de apropierea de Cernavodă şi încă de alte zeci de argumente de ordin ecologic, demografic, geopolitic. Nu ne-am deşteptat defel şi nu învăţăm nimic nici din erorile noastre şi nici din experienţa altor naţiuni.

Nu e neapărat ca aşezarea urbană în care se află instituţiile puterii de stat să fie cea mai mare şi, drept consecinţă, cea mai prestigioasă, mai prosperă etc. Asociem frecvent SUA cu New-York, Canada cu Montreal, Australia cu Sydney, Brazilia cu Rio de Janeiro, Africa de Sud cu Cape Town, Kazahstanul cu Alma-Ata. În toate aceste ţări organele puterii de stat sunt amplasate în Washington, Ottava, Canberra, Brasilia, Pretoria, Astana, care, cu certitudine, nu vor deveni conglomerate urbane de tip megapolis.

Exemplul Rusiei pare elocvent în acest sens. După ce au schimbat capitala de trei ori, astăzi elitele discută problema separării celor două realităţi: instituţiile puterii de stat şi Moscova, ca megapolis. Conform variantelor formulate de experţi în media rusă, Kremlinul ar putea funcţiona în exclusivitate ca muzeu de istorie, cultură, artă, ca rezervaţie naţională şi centru turistic. Preşedinţia, guvernul şi parlamentul urmează să se fie transferate undeva pe Volga, în Urali sau în Siberia. Este o chestiune de geopolitică, un proiect naţional de realizarea căruia depinde evoluţia Rusiei în deceniile următoare.

Noi, în România avem un început pozitiv: conceptul celor opt regiuni de dezvoltare. Dar nu vom reuşi mare lucru dacă nu imaginăm spaţiul românesc în cinci regiuni: Carpaţi, Dunăre, Pont Euxin, Nistru, Tisa. De aceste realităţi geografice merită să fie condiţionate programele şi proiectele noastre naţionale: Eficientizarea Sistemului Naţional Producător; Consolidarea Sistemului Naţional Creator; Neoruralismul; Suveranitatea alimentară; Protecţia capitalului autohton; Recucerirea pieţii interne şi prospectarea de noi spaţii pentru produsele şi serviciile romaneşti.

Într-o anumită conjunctură istorică, administraţia SUA a consacrat sintagma "clauza naţiunii cele mai favorizate". Ar fi bine să introducem şi noi în România, pentru investitori în primul rând, o "clauză a judeţelor cele mai favorizate", aplicată prin lege organică. Mă gândesc la acordarea de asistenţă, atragerea de investiţi investiţii şi chiar elemente de protecţionism pentru Sistemul Naţional Producător şi Sistemul Naţional Creator în zona frontierei de est a Uniunii Europene, pe linia Satu Mare - Baia Mare - Suceava - Botoşani - Iaşi - Vaslui - Galaţi - Tulcea - Constanţa. Soluţia benefică ţine de aplicarea strategiei de dezvoltare economică şi socială "în cerc", crearea "la frontieră, pe centură" a unor "cetăţi de civilizaţie etnosistemică". Cu alte cuvinte, să fructificăm imagologia geopolitică şi efectul de vitrină europeană în actualele regiuni de dezvoltare Nord-Vest, Nord-Est şi Sud-Est.

Este necesară de asemenea concretizarea participării capitaliştilor români la iniţiativele, procesele şi structurile de cooperare transfrontalieră şi euroregională. Acest deziderat se referă prioritar la cele patru euroregiuni: "Prutul de Sus", "Dunărea de Jos", "Siret-Prut-Nistru", şi "Carpaţi" - un spaţiu economic şi o piaţă regională cu aspecte specifice, inclusiv în cadrul diverselor opţiuni geostrategice ponto-baltice şi ponto-caspice.