OPINII De ce este Oltchim acum greu vandabil?

Spre deosebire de poporul reprezentat de Dan Diaconescu sau de alte trompete politice, eu cred că Oltchim a devenit de peste 15 ani o piatră de moară pentru România. Nenorocirea s-a numit ad-ministrarea dis-creţionară şi necontrolabilă a lui Constantin Roibu. De la începutul pseudocapitalismului în Ro-mânia s-a furat şi se fură în întreprinderile de stat. Numai că la Oltchim s-a trecut de la mica ciupeală la marea fraudă. Aceasta a început cu peste 10 ani în urmă, când guvernul a acceptat să garanteze statul pentru un împrumut extern sindicalizat de 100 milioane dolari pentru investiţii. Specialiştii au relatat, după ce banii s-au cheltuit, că acestea se puteau face cu maxim 50 milioane dolari. Restul s-a dus pe apa sâmbetei, dar mulţi s-au aranjat probabil pe viaţă. Bineînţeles că şefii atotputernici şi eterni ai Oltchim nu au catadicsit să dea înapoi niciun ban şi statul garant a trebuit să plătească factura, adică tot creditul, dobânzile şi penalizările. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, Oltchim nu plăteşte de ani buni nimic către stat, dar nici către furnizori, dovadă imensa creanţă a Electrica care depăşeşte suta de milioane de euro.

Dacă nu se închidea robinetul, probabil că jaful ar fi continuat.

Ca cititor frecvent al presei economice, nu pot să nu amintesc faptul că acţionarul minoritar PCC a arătat că vinovatul principal este preşedintele CA şi director general, eternul Constantin Roibu, şi cu toate acestea niciun guvern nu a catadicsit să ia vreo măsură. La presiunile externe perfect îndreptăţite, guvernul s-a hotărât să scoată Oltchim la privatizare.

Există o singură raţiune pentru care cineva ar cumpăra Oltchim. Anume că acesta există.

Cineva care ar vrea să producă ceea ce produce Oltchim, pentru a face aceasta, ar avea nevoie de cel puţin 3 ani. Între jumătate şi un an ar dura proiectarea şi avizele şi minim doi ani execuţia, în special a utilajelor, care au un ciclu de fabricaţie foarte lung. Ar mai fi şi problema forţei de muncă, ce ar trebui pregătită, atunci când se face o investiţie greenfield.

În schimb, datoriile imense pe care le are Oltchim pun în pericol existenţa sa în orice moment, căci orice creditor poate cere insolvenţa.

Mai există un impediment major. Guvernul cere garantarea locurilor de muncă. Or, unul din cele mai mari handicapuri ale economiei româ-neşti este productivitatea foarte scăzută. Aşa cum la Sidex Galaţi, între cei 34.000 muncitori existenţi în 1994 şi cei 8000 actuali, din care Arcelor Mittal Steel vrea să mai dis-ponibilizeze 800, nu este decât consecinţa analizării aportului adus de fiecare salariat în parte şi eliminarea celor plătiţi inutil.

Şi nu este singurul exemplu.

Amonil Slobozia plătea peste 2500 salariaţi în 1990. Când am intrat în Consiliul de Administraţie, în 2008, avea peste 1600 de salariaţi. La terminarea mandatului avea 650 angajaţi şi făcuse în 2009 cea mai mare producţie fizică din întreaga sa istorie. Ca să evităm plata salariilor compensatorii prevăzute de contractele de muncă, disponibilizam lunar maxim 29 salariaţi. La 30, era disponibilizare colectivă şi am fi plătit compensaţii. La ultimul CA mai aprobasem o ultimă organigramă cu minus 25 salariaţi, dar nu am apucat să o mai punem în executare căci a venit un alt acţionar majoritar şi nu ştiu ce a mai făcut. Un singur lucru este cert. Din cei peste 3000 salariaţi actuali ai Oltchim, foarte mulţi nu cred că îşi regăsesc obiectul muncii. De aceea această condiţie face nevandabil sau, oricum, greu vandabil Oltchim. Oricum, nu plec de la premisa că cineva ar da un porcoi de bani ca să închidă fabrica. Dar nici nu poate fi cineva obligat să piardă în continuare producând la un preţ superior preţului de piaţă.

Cine va cumpăra va avea zile grele şi lupte pe viaţă şi pe moarte ca să facă viabil combinatul. Sunt conştient de importanţa deosebită în zonă a Oltchim, dar nici nu se poate continua la infinit să se arunce bani într-o groapă neagră. Oricum, numai cineva care activează de multă vreme în branşă poate găsi drumul spre lumină. Un număr de 1000 salariaţi, victime colaterale cum se spune, care şi-ar pierde lucul de muncă pentru ca Oltchim să devină profitabil, este mai puţin decât trei mii şomeri la Oltchim după faliment plus alte câteva mii pe orizontală. Este greu de ales soluţia salvatoare, dar cine o ia, va avea binemeritul naţiunii în viitor. Era desigur mult mai bine dacă nu se ajungea aici.