OPINII De ce nu "Rafo"?

Se vorbeşte insistent în ultima vreme de un ajutor de stat masiv ce ar urma să fie acordat Rafo Oneşti de Statul român sub forma unei garanţii guvernamentale de 80% din valoarea unui credit pe care această societate ar urma să îl contracteze de la Eximbank, credit în valoa­re de 330 milioane euro. Pentru că multă lume critică aceas­tă intenţie a guvernului, reprezentanţii Rafo ne întreabă: dacă la Ford şi la Renault s-a putut da ajutor de stat, la Rafo de ce să nu se poată?

Răspunsul este simplu: Rafo este în procedură de reorganizare judiciară, care poate eşua în orice moment în faliment.

Pentru o corectă analiză, trebuie să ne reamintim că această societate a mai încercat în anii 2004-2006 să îşi acorde, singură, printr-un plan de reorganizare, un ajutor de stat, constând în conversia unei creanţe bugetare de 7 mii miliarde lei (350 milioane euro) în acţiuni emise de Rafo. Pentru că era vorba de un ajutor de stat mascat şi, deci, ilegal, hotărârile adunării generale a acţionarilor Rafo, care au "decis" în două rânduri, fără acordul statului, să transforme creanţele bugetare în acţiuni, au fost irevocabil anulate de instanţele române. După acest episod, la finele anului 2007, creanţa statului a fost achitată prin plată, prin subrogaţie (înlocuire) de către acţionarul majoritar al grupului acţionarilor majoritari ai Rafo, plată ce a totalizat, după declaraţiile ANAF, 280 milioane euro, şi printr-o compensare de tva, de aproape 70 milioane euro. Prin efectul subrogaţiei, acţionarul acţionarilor majoritari a devenit creditor al Rafo, cu suma de 280 milioane euro, sumă mărită ulterior prin alte plăţi prin subrogaţie făcute altor creditori ai Rafo. În cadrul procedurii insolvenţei, acest creditor plătitor prin subrogaţie şi-a constituit garanţii materiale pe toate activele societăţii Rafo. În plus, tot în cadrul procedurii insolvenţei, s-au organizat şi ţinut adunări ale acţionarilor care au decis conversia creanţelor acestui creditor în acţiuni emise la Rafo (debt to equity swap). Deşi aceste hotărâri sunt executorii, deocamdată ele nu au fost puse în executare, întrucât unii acţionari minoritari au atacat hotărâ­rile cu acţiuni în nulitate.

Nu se ştie exact cine este acest acţionar-creditor. Aceasta este cea de-a doua diferenţă majoră între Rafo, pe de o parte, şi Ford şi Renault, pe de altă parte. Lumea se întreabă, pe drept cuvânt, către cine se duc banii noştri. În timp ce acţionariatul este complet necunoscut la Rafo, întrucât adevăraţii proprietari se ascund în spatele unor firme off-shore, toată lumea cunoaşte acţionariatul celebru de la Ford şi Renault. Nimeni nu se ascunde acolo în spatele paravanului dat de firme off-shore de prin Insulele Britanice, virgine sau nu.

Pe de altă parte, la Rafo, reorganizarea judiciară este încă nefinalizată. Deşi s-a depăşit cu aproape un an termenul maxim al reorganizării judiciare (3 ani, conform fostei legi a falimentului, sub imperiul căruia s-a început reorganizarea la Rafo; 4 ani, conform actualei legi a insolvenţei), Rafo este încă, în mod cu totul bizar, în reorganizare judiciară. Din lege rezulta că, odată depăşit termenul reorganizării, judecătorul sindic trebuie fie să închidă reorganizarea, dacă a fost finalizată cu succes, fie să dispună trecerea la faliment, dacă a eşuat. Întrucât nu ne-a demonstrat nimeni că reorganizarea judiciară la Rafo a fost un succes, înseam­nă că oricine, inclusiv judecătorul sindic din oficiu, în orice moment, poate determina trecerea la faliment. În plus, dacă o firmă este în reorganizare judiciară, în următorii 5 ani, nu mai poate fi în reorganizare. Dacă va mai fi vreodată în insolvenţă în următorii 5 ani, atunci Rafo va intra în faliment stricto sensu, deci va fi lichidată şi, ulterior, radiată din registrul comerţului.

Or, pentru o garanţie guvernamentală, falimentul beneficiarului garanţiei înseamnă pierdere totală.

În plus, Rafo este un caz foarte special întrucât, după plata prin subrogaţie a celor 280 milioane euro către statul român, acţionarul acţionarului majoritar şi-a constituit garanţii de rang unu asupra tuturor activelor societăţii. Este interesant că aceste garanţii s-au constituit în cursul procedurii insolvenţei. Deşi legea nu interzice astfel de acte juridice, totuşi, este excepţional ca o societate în insolvenţă să poată constitui garanţii asupra bunurilor poprii, întrucât pentru aceasta este necesar atât acordul creditorilor, cât şi avizul judecătorului sindic. Dacă, prezumabil, societatea va fi lichidată prin faliment, activele respective (inclusiv rafinăria) vor putea reveni la lichidare acţionarului acţionarului majoritar, întrucât acesta are beneficiul privilegiului asupra acestor active şi poate cere fie să i se plătească lui cu prioritate creanţa, fie să ceară atribuirea activelor în contul creanţei. În caz de faliment, garanţia guvernamentală va fi încasată de bancă şi statul va trebui să se regreseze contra debitorului. Dar acest regres va fi complet inutil câtă vreme nu va mai fi nimic de lichidat după vânzarea/atribuirea în contul creanţei a bunurilor purtătoare de garanţii. Un faliment se închide, cu efect de radiere a debitorului (în cazul nostru, Rafo) după ce se termină lichidarea. Toate creanţele faţă de (fostul) debitor se şterg. Deci, suma constituind garanţia încasată de la stat de bancă va fi pierdută. De aici concluzia că ne întoarcem de unde am plecat: Rafo va fi din nou dator la stat cu o sumă echivalentă cu cea din 2004, iar noi ne vom uita perplecşi cum banii noştri se duc înapoi la acţionarii Rafo.

Oricum, până la acest moment, conversia creanţelor acţionarului acţionarului majoritar în acţiuni nu s-a finalizat. Încă există pe rol acţiuni în nulitatea hotărârii care a decis conversia, acţiuni formulate de acţionarii minoritari (grupul Tender). Falimentul Rafo fiind un risc juridic important pentru acest creditor-acţionar, garanţiile constituite în beneficiul acestuia s-au conservat. Deşi odată cu conversia creanţelor în acţiuni, garanţiile constituite ar fi trebuit radiate, aceste garanţii s-au conservat până în 2014, aşa cum ne arată înregistrările în cartea funciară. Pentru cunoscători, conversia creanţelor în acţiuni (debt to equity swap) este o dare în plată, prin care creanţa se stinge în favoarea emiterii de acţiuni; dacă se stinge creanţa iniţială, se sting şi garanţiile; nu se poate menţine garanţia pentru dreptul residual al acţionarului rezultând din deţinerea de acţiuni la momentul lichidării societăţii, întrucât Legea societăţilor comerciale interzice constituirea de garanţii asupra acţiunilor.

Nimeni nu neagă că o societate ca Rafo ar putea, teoretic, să aibă dreptul la ajutor de stat. Oricum, faţă de modul în care au procedat acţionarii Rafo în 2004, în cârdăşie cu guvernul Năstase, este cu mult mai ilegal decât modul în care actualii acţionari ai Rafo cer acum ajutor de stat. Dar, înainte de a cere şi obţine ajutor de stat, Rafo trebuie să elimine sau să acopere toate aceste riscuri juridice. De exemplu, reorganizarea ar trebui închisă înainte de orice discuţie des­pre ajutorul de stat. De asemenea, toa­te garanţiile luate de acţionar ar trebui radiate înainte de acordarea garanţiei guvernamentale. Altfel, hazardul moral al unui astfel de gest din partea guvernului român ar fi uriaş. Nu înţeleg graba cu care dl Videanu a anunţat ca sigur acest ajutor de stat când, de fapt, el trebuie mai întâi notificat Comisiei Europene, care dă răspunsul, în astfel de cazuri de amploare, în decurs de 2-3 luni. Mă îndoiesc, de altfel, că vreo bancă, fie ea şi Eximbank, va fi de acord să dea Rafo creditul cerut, când toate activele Rafo sunt constituite în garanţie în favoarea acţionarului majoritar. Garanţia guvernamentală este de 80% din creditul necesar, de unde concluzia că cel puţin 60 milioane euro trebuie daţi de bancă fără acoperirea garanţiei guvernamentale, deci vor trebui constituite alte garanţii pentru suma ce excede garanţiei guvernamentale. Acţionarul majoritar trebuie să îşi asume riscul afacerii, or acum el nu are, practic, nici un risc. Ajutorul de stat nu se dă unor frme cu datorii atât de mari, chiar dacă acum acestea sunt concentrate într-o singură mână, aceea a acţionarului majoritar.

În fine, aici este vorba de bani publici. Toţi suntem interesaţi ca aceşti bani să fie corect şi fără risc utilizaţi. Dacă astfel de garanţii, în condiţii atât de riscante, se dau societăţii Rafo, ce să mai zică miile de societăţi private care îşi dau afară pe capete salariaţii? De ce merită cei 2000 de salariaţi de la Rafo să li se ocrotească locurile de muncă şi nu au meritat acelaşi lucru cei 200.000 de foşti salariaţi din sectorul privat care au "populat" anul acesta oficiile de muncă?