OPINII Despre re-incriminarea infracţiunii de calomnie

Constituţia consacră regula după care liberatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi nici dreptul la propria imagine a unei persoa­ne. De aici nu se poate trage concluzia - aşa cum o face preşedintele Curţii Constituţionale - ca faptele prin care s-ar aduce atingere acestor atribute ale personalităţii sau acestor drepturi aferente persoanei trebuie incriminate şi sancţionate penal. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România este parte din 1994 şi care are aplicabilitate directă în dreptul intern, aşa cum dispune Constituţia în art. 20, dispune că exerciţiul libertăţii de exprimare poate fi supus unor restricţii sau sancţiuni doar dacă acestea reprezintă măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecţia reputaţiei sau drepturilor altuia.

Sistemul legii române re-impune pentru delictul de calomnie - acum, după anunţata declarare ca neconstituţională a legii de abrogare a infracţiunilor de calomnie, insultă şi defăimare a ţării sau a naţiunii - atât sancţiuni penale cât şi o răspundere patrimonială pentru daune. Mai mult, în cazul unor persoane care exercită autoritatea de stat, calomnierea acestora este mai grav sancţionată (codul penal în vigoare consacră acestui gen de calomnie incriminările ultrajului, ofensei aduse autorităţii sau naţiunii etc.). Personal mă îndoiesc că încriminarea acestor delicte reprezintă o "măsură necesară într-o societate democratică" pentru protecţia reputaţiei sau drepturilor altora.

Prejudiciul de imagine şi de reputaţie reprezintă o chestiune privată. A spune că fapta prin care este comis un astfel de prejudiciu este o infracţiune este fie o ipocrizie, fie un reflex totalitar. Chiar şi în procedura penală română actuală, litigiile penale de calomnie sunt semi-private (ele pot fi declanşate sau oprite la libera latitudine a părţii vătămate; procurorul nu participă în acest gen de litigii decât dacă vrea - şi o face atunci când e necesară tergiversarea unor litigii în care sunt persoanele care trebuie să fie lăsate să-şi exercite profesia de bufon). Dreptul la onoare, reputaţie şi imagine proprie, neştirbită este un drept inerent (ataşat) individului. Dreptul penal este un drept al apărării sociale împotriva faptelor care prezintă pericol social (public) iar infracţiunea este faptă ilicită care prezintă pericol social. Este oare necesar sau important pentru societate să-l potejeze pe individul calomniat, care a suferit o atingere a aces­tor drepturi personale, private? Societatea este interesată oare să se apere dacă un ministru sau altă persoană publică a fost jignită? Categoric nu. Ţinta protecţiei legii penale române care incriminează delictul de calomnie o reprezintă persoanele publice, şi nu cetăţeanul de rând. De aceea judecătorii Curţii Constituţionale s-au arătat atât de preocupaţi de soarta celor calomniaţi. Legiuitorul român, executivul român, judecătorul român şi, prin contaminare, şi opinia publică româneas­că, sunt prada unei prejudecăţi, după care locul sfinţeşte omul. Protecţia statului, a forţei sale coercitive, este necesară numai atunci când o persoană sau un grup de persoane, oricât de puternice, nu se pot apăra singure.

Soluţia Curţii Constituţionale de a introduce în legea română infracţiunile de calomnie şi insultă este, deci, anacronică şi, în plus, ea contravine CEDO. De aceea, prin incidenţa art. 20 din Constituţie, textele incriminatoare ale delictelor de calomnie trebuie considerate implicit abrogate.

Curtea Constituţională, este adevărat, a respins, până acum, în mod invariabil, ideea că infracţiunea de calomnie este neconstituţională şi sus­ţine în prezent în mod ferm prejudecata după care calomnia (ca insulta şi infracţiunile speciale ce conţin în elementul lor constitutiv o calomnie - ultrajul, ofensa adusă autorităţii, ofensa adusă naţiunii etc.) trebuie incriminată.

Personal consider, însă, că incriminarea calomniei trebuie expres din nou abrogată, de data aceasta în mod clar, punând în practică jurisprudenţa CEDO. Această re-abrogare este necesară pentru a da un semnal clar de readucere în matca firească a acestei chestiuni. Nu e vorba de un cadou pentru ziarişti, ci de o chestiune de principiu, de a atrage atenţia opiniei publice şi clasei politice, deopotrivă, că suntem în 2007 şi nu în 1957.

Dezincriminarea calomniei nu lasă pe cel prejudiciat complet neprotejat. Acesta are la îndemână acţiunea în răs­pundere civilă delictuală pentru acoperirea prejudiciului.

În Marea Britanie, calomnia nu este infracţiune, dar este un delict civil, sancţionabil cu plata de despăgubiri. Instanţa civilă sau mediatorul (este o formă de evitare a instanţei obişnuite, din sistemul aşa-numitelor ) poate menţine cumpăna dreaptă între libertatea de exprimare şi drepturile personale la imagine şi reputaţie, prin modul în care acordă sau nu despăgubirile. Esenţial este că libertatea de exprimare nu este atinsă în niciun fel. Problematica reparării prejudiciului înlocuieşte ideea de sancţiune, de pedeapsă. Oricine poate spune ce vrea, fără teama de a fi trimis în puşcărie sau de a avea cazier, dar dacă depăşeşte limitele normale ale dreptului la exprimare, acela poate fi obligat să plătească daune, la cererea persoanei prejudiciate.

Renunţarea la incriminarea calomniei obligă, însă, şi ziariştii şi ceilalţi formatori de opinie, la o mai mare responsabilitate, întrucât, mai ales într-o societate ca a noastră, în care încrederea este zero, este suficient un zvon pentru a distruge viaţa sau cariera unei persoane. Este, însă, o chestiune deontologică şi financiară, fără legătură cu legea penală.

Taxa de timbru în civil poate fi un filtru contra procesomanilor. În sistemul actual româ­nesc partea vătămată într-un proces penal de calomnie este scutită de taxă de timbru, oricât de mare ar fi suma cerută cu titlu de des­păgubiri.

În final, aş remarca faptul că, persoana publică, atunci când capătă o astfel de calitate, îşi asumă riscul ca unele aspecte ale vieţii sale private să fie devoalate. Instanţa civilă poate decide, jurisprudenţial, care este limita libertăţii de exprimare în privinţa acestor persoane. Este inutilă, astfel, orice lege care ar impune alte limite decât cele normale. Chiar şi în Franţa, unde există o lege a presei foarte drastică încă din 1850, neabrogată, problematică modului de sancţionare a delictelor de calomnie prin presă este lăsată, în mod tradiţional, la latitudinea justiţiei.