Păţania Wonga, unul dintre cele mai mari IFN-uri din marea Britanie intrat în faliment recent, a trezit interesul şi în România, mai ales în contextul dobânzilor ridicate solicitate (DAE de 5.000% pe an).
Nu vreau să mă opresc la DAE aici, se ştie deja şi în România că metodologia sa de calcul duce la valori cu atât mai mari cu cât perioada de acordare a împrumutului este mai mică, aşa că toate companiile care acordă împrumuturi pe termene scurte afişează un DAE mai ridicat. Mă leg însă de o declaraţie oferită Financial Times de fos-tul şef al "Serviciului de Insolvenţă" (un organism britanic responsabil de societăţile în faliment şi de familiile supraîn-datorate), care era de părere, în dezbaterile din jurul falimentului Wonga, că împuţinarea creditelor acordate de IFN-uri "ar putea avea ca rezultat o creştere a nivelului de neplată a facturilor telefonice sau de energie electrică", în condiţiile în care există o "cerere reală" pentru acest tip de finanţări.
Fără să vrea probabil, oficialul britanic indica exact riscul de faliment cu care se poate confrunta un IFN concentrat pe acordarea de împrumuturi tuturor celor aflaţi în dificultate, fără discriminări, inclusiv celor care nu îşi mai pot achita la timp "facturile de telefonie sau de energie electrică". Wonga a vrut o creştere accelerată a activelor în contextul unei posibile listari la bursă şi a oferit credite cu grad mare de risc pentru a atinge nişte targeturi prea sus fixate, practică ce s-a dovedit falimentară după adoptarea unei legislaţii în Marea Britanie ce limita dobânzile la credite la 0,8% pe zi (ceea ce ar echivala cu aproape 300% pe an dacă aces-te împrumuturi s-ar rostogoli 365 de zile). Cum mulţi dintre debitorii Wonga nu au mai plătit, pierderile n-au putut fi compensate de do-bân-zile mari încasate de la cei buni platnici.
Problema care se pune aici nu este însă în niciun caz că reducerea creditelor IFN ar putea să crească numărul facturilor de utilităţi neachitate, ci mai degrabă ar trebui să se insiste pe faptul că împrumuturile pentru acest tip de finanţări ar trebui descurajate din start. Îşi imaginează cineva că o persoană care nu îşi mai poate plăti facturile în condiţiile în care valoarea lor nu este majorată de dobânzile aferente unui credit de valoare egală, ar putea să o facă după ce se împrumută de la un IFN? Acest tip de finanţări este destinat acoperirii unor nevoi urgente şi neprevăzute şi în niciun caz achitării cheltuielilor curente.
IFN-urile sunt necesare pentru că există o categorie de populaţie care nu este acceptată de bănci şi care, în lipsa acestor instrumente de finanţare, ar putea ajunge pe piaţa neagră a împrumuturilor unde se garantează cu active imobiliare pentru sume mult inferioare ca valoare şi se recurge în caz de res-tanţe la intimidare/violenţă fizică în multe cazuri. Gradul de risc aferent împrumuturilor acordate de IFN-uri justifică dobânzile mai mari, dar de aici şi până la a accepta drept clienţi şi pe cei care nu îşi pot acoperi constant facturile curente alături de cei care au un tratament medical neprevăzut în faţă, cheltuieli pentru reparaţii de ultimă oră prin casă, pentru cele necesare începerii noului an şcolar al copiilor sau probleme conjuncturale cu constituirea capitalului de lucru (dacă e să ne raportăm la mici afaceri), distanţa e lungă.
Nu toată populaţia e bancabilă, dar dacă oricine care a fost refuzat de bancă este acceptat fară mofturi de IFN-uri, pot să apară probleme serioase - aşa s-ar rezuma morala poveştii Wonga.
1. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 07.09.2018, 07:40)
Bravo!