OPINII  "Motoarele" şi "locomotivele" creşterii economice

De 16 ani, făuritorii şi comentatorii de politică economică tot cautî "motoare" şi "locomotive" care să scoată economia românească din prăpastia în care a fost împinsă după 1989, să o aşeze pe o traiectorie sănătoasă, de creştere durabilă.

Unele intervenţii în acest efort de căutare ar rămîne numai hazlii, dacă n-ar avea şi darul să creeze confuzie celor mai puţin iniţiaţi în domeniu.

Iată, de exemplu, intervenţia în această dezbatere a domnului Gheorghe Cercelescu, care observă, corect, că în ultimii ani, deficitele comerciale şi de cont curent au derapat, atingînd nivele deosebit de periculoase. Încercînd să ne dez-văluie cauzele "derapajelor externe", domnul Cercelescu face şi domnia sa un derapaj de toată frumuseţea.

În concepţia sa, la originea derapajelor externe s-ar afla schimbarea "locomotivelor" în anul 2003. "Locul exportului" - ne spune domnul editorialist - ca principal motor al creşterii economice a fost luat de consum",

Două erori, ca să folosesc un eufemism, într-o singură frază. Creşterea exporturilor şi creşterea consumului sunt efecte ale creşterii economice. Nu invers. Ele nu sunt nici "motoare", nici "locomotive" ale creşterii economice.

Într-o economie normală, sănătoasă, se consumă, de regulă, ceea ce s-a produs şi cît s-a produs, se exportă acea parte a producţiei pentru care se obţine un preţ mai bun pe piaţa externă decît pe cea internă şi se importă acea parte a consumului care poate fi cumpărată la un preţ mai mic de pe piaţa externă decît de pe cea internă.

Exportăm mai mult dacă producem mai multe bunuri şi servicii de calitate cerute pe piaţa externă. Creşterea exportului este efectul creşterii producţiei interne, nu cauza acesteia.

Creşterea consumului, respectiv creşterea cererii agregate, incluzînd aici şi consumul productiv, adică investiţiile, este efectul creşterii producţiei şi nu cauza, "motorul" sau "locomotiva" acesteia.

Într-o economie normală, sănătoasă, valoarea totală a cererii este egală cu valoarea totală a veniturilor - salarii plus profituri - iar valoarea totală a veniturilor este egală cu valoarea totală a producţiei, cu totalul valorii nou create în producţia de bunuri şi servicii. Creşte producţia, cresc veniturile, creşte cererea. Reciproca nu este valabilă. Creşterea cererii nu determină creşterea veniturilor şi, prin acestea, creşterea producţiei.

Cererea poate influenţa producţia, dar numai în sens negativ, distructiv. Ea poate fi numai "frînar", nu şi "locomotivă" a creşterii economice.

Cererea poate fi crescută independent de producţie, artificial, prin aruncarea în circulaţie a unei cantităţi de bani mai mare decît aceea necesară pentru transformarea veniturilor - obţinute din producţie - în bunuri şi servicii - realizate în producţie. Această creştere artificială a cererii are ca efect creşterea preţurilor, adică inflaţia. Combinată cu alte "artificii", alte "inginerii" de politică economică, creşterea artificială a cererii are ca efect pervers restrîngerea cererii reale şi, prin aceasta, scăderea producţiei, nu creşterea acesteia.

În economia românească postdecembristă, combinarea inflaţiei cu indexarea subunitară a salariilor a avut ca efect contractarea cererii de bunuri de consum, care a determinat scăderea producţiei de astfel de bunuri. La fel, combinaţia dintre inflaţie şi ţintuirea fondurilor de amortizare a avut ca efect contractarea cererii de bunuri de investiţii care a acţionat şi ea în direcţia scăderii producţiei de astfel de bunuri.

"Locomotivele" creşterii economice, ale creşterii cantităţii şi calităţii bunurilor şi serviciilor produse în economia naţională nu sînt consumurile, importurile şi exporturile, ci munca şi capitalul, împreună cu derivatele lor, inovaţia şi economisirea.

Politica economică pusă în practică de guvernanţii Ro-mâ-niei a gripat aproape complet toate "motoarele" reale ale creşterii economice. Numărul locurilor de muncă salariate s-a redus la jumătate, jumătatea concediată găsindu-şi de lucru în afara ţării, unde participă la creşterea economică a altor ţări. Jumătatea rămasă este plătită cu jumătatea salariului cîştigat în 1989. Ponderea salariilor în PIB a ajuns de la 38% la sub 15%. În loc să fie valori sociale fundamentale, munca şi proprietarii ei tind să devină obiect al dispreţului general.

O bună parte din capitalul naţional a fost distrusă, o altă bună parte a fost înstrăinată. Capitalul şi avuţia, în general, nu au intrat şi nu intră în proprietatea celor care le-au creat şi le creează, ci în proprietatea autorilor ingineriilor financiare, instrumentate şi puse în aplicare cu sprijinul instituţiilor statului.

Inovaţia, institutele de cercetare şi proiectare ale României, care ajunseseră să stăpînească energia nucleară, sunt o amintire. Capacitatea de economisire a celor 6 milioane de familii româneşti este un vis frumos.

Tot un vis frumos pare a fi, de fapt, şi repornirea adevăratelor "locomotive" ale economiei ro-mâneşti. Eu ştiu, însă, că ro-mânii pot transforma acest vis în realitate. Cu o condiţie: să-i schimbe pe "mecanici", pe cei care elaborează şi aplică politica economică în România.