OPINII Noi, cei fără asemănare

Ce dă o notă cu totul aparte felului în care viaţa politică se desfăşoară pe plaiurile mioritice, distingând-o net de modul în care ea se consumă în ţările cu democraţii autentice şi temeinic consolidate, este absenţa cu desăvârşire a practicii sancţionării celor vinovaţi pentru înfrângerile suferite în lupta politică. Nu s-a întâmplat vreodată ca marii perdanţi să aibă elementara onestitate să se considere pasibili de pedeapsă şi să şi-o administreze cu bărbăţia cuvenită şi nu ne-a fost dat nici să fim martorii judecăţii drepte aplicată de un partid sau altul, împotriva celor care i-au condus la eşec. Recenta confruntare dintre coaliţia anti-Băses­cu şi preşedinte, finalizată în Referendumul din 19 mai, nu face nici ea excepţie de la neproductiva regulă a jocului. În loc să vină în faţa partidelor pe care le-au târât într-o confruntare a cărui deznodământ numai un orb nu l-ar fi întrezărit şi să aibă tăria măcar a unui Tudor Postelnicu, care, într-un proces istoric, a recunoscut că a fost un dobitoc, şi să-şi ceară iertare pentru răul provocat (înregistrat în toate sondajele de opinie) d-nii. Călin Popescu Tăriceanu, Mircea Geoană, Corneliu Vadim Tudor şi Dan Voiculescu se întrec în "interpretările" cele mai aberante, cele mai suprarealis­te ale unui rezultat ce nu reclamă şi nu suportă decât un singur gest: DEMISIA! Absenţa din sistemul de gândire a celor ajunşi în vârful partidelor a accesului la codul elementar de comportament, definit de regulile imuabile ale jocului democratic, este preluată într-un mimetism desăvârşit de locotenenţii acestora care, chiar dacă într-o rătăcire de bun-simţ au cedat imboldului să-şi anunţe demisiile din toate funcţiile de conducere, se simt extrem de în largul lor când, în clipa următoare, revin şi trec senini cu buretele peste o decizie care le-ar fi făcut cinste. Niciun lider politic şi niciun partid, dintre cei care au umplut cu leşurile colegilor lor câmpul de luptă pe care s-a dat bătălia din 19 mai, nu a găsit cu cale să se auto-sancţioneze sau să sancţioneze iresponsabilitatea cu care a acţionat. Şi asta nu pentru ca să-i confere un trofeu sau altul învingătorului, ci doar din respect pentru legea sacră a democraţiei, care stipulează că poporul este unicul suveran şi voinţa lui trebuie respectată întocmai. În faţa sancţiunii exprimată de votul milioanelor de oameni care au spus NU, demisiile celor infirmaţi de oprobriul popular ar fi trebuit de a doua zi să fie făcute public.

Ei bine, nu numai că nu s-a întâmplat aşa, dar pentru ca hăul ascuns sub pojghiţa de onorabilitate pe care baletează cea mai mare parte din clasa politică românească să ne apară în tot necuprinsul lui, asis­tăm astăzi la un spectacol ce sfidează graniţele normalităţii: "De-a formarea Guvernului"! Pentru că premierul Tăriceanu este tratat ca prizonierul irecuperabil al unei paralizii totale, ce l-a imobilizat în Palatul Victoria, s-a declanşat peste noapte sarabanda aiuritoarelor negocieri ce trebuie să scoa­tă din căciulă orice formulă de guvern, acceptabil cu o singură condiţie: să fie capabil să evite alegerile anticipate. Nu se mai opreşte nimeni la "fleacuri" privind compatibilitatea sau incompatibilitatea ideologică şi doctrinară; la contradicţia organică între putere şi opoziţie; la sentimentele şi resentimentele din care şi unii şi alţii s-au hrănit şaptesprezece ani de zile; la afinităţile dintre familiile europene în care s-au înscris în vremuri în care pozau în campioni ai integrării. Acum trăiesc toţi sub o singură obsesie: cum se mai poate prelungi până la sfârşitul lui 2008 festinul asigurat de jilţurile în care s-au cocoţat? Cu orice preţ, total indiferenţi la vrerea electoratului şi la răul pe care îl provoacă ţării. Greu de imaginat sfidare mai mare...

... şi povară mai grea pe umerii câştigătorului. Pentru că de felul în care preşedintele Băsescu va fi capabil să valorifice suportul popular de care s-a dovedit din nou că se bucură şi să gestioneze criza în care persistăm de atâta vreme depinde în mare măsură evoluţia României pe următorii ani. "Soluţia imorală" la care a fost obligat să apeleze, după alegerile din 2004, ca să aducă la guvernare Alianţa D.A. este o mişcare irepetabilă. Perpetuarea conflictului exacerbat cu Parlamentul nu duce la nimic şi nu este sub nicio formă de luat în calcul. Transformarea preşedintelui-jucător într-un spectator pasiv la bălăceala unui guvern heteroclit în băltoaca indolenţei şi a incompetenţei ar duce la pulverizarea imaginii celui care până acum a convins o lume întreagă că este omul care câştigă toate bătăliile în care se angajează. Este marca inconfundabilă a lui Băsescu-luptătorul. Astăzi, pentru a nu se pierde în derizoriu victoria din mai, va trebui să impună chipul inedit al lui Băsescu-constructorul. Este o ipostază în care inteligenţa, tactul şi răbdarea trebuie să prevaleze în faţa forţei şi a curajului. Spre binele Ţării, să sperăm că va reuşi s-o facă.