OPINII Preţul celeilalte vieţi

O ştire care m-a pus pe gânduri. Un japonez a dat în judecată maternitatea unde a venit pe lume. Se pare că respectivul a fost încurcat la naştere cu un alt copil. Aşa se face că a ajuns să crească într-o familie nevoiaşă. Acum a dat în judecată spitalul şi cere despăgubiri considerabile. Argumentul său? Familia sa naturală era una înstărită, deci încurcătura produsă de spital l-a privat de o bunăstare care i se cuvenea.

O observaţie generală, acum. Vorbim adesea despre "dileme morale". Acceptăm sau nu avortul? Animalele au sau nu au drepturi? Unele state trebuie să primească înapoi opere de artă care au fost luate cu secole în urmă, eventual înainte ca aceste state moderne să existe? Etc.

Este ceva artificial, suspectez, în această frecvenţă a referinţelor. Mulţi oameni au mai degrabă certitudini decât dileme morale. În fond, o dilemă presupune o ezitare, un balans al argumentului. Însă mulţi oameni - nu cred că mă exclud cu totul nici pe mine din această generalizare - lucrează mai degrabă cu certitudini. Avem, la limită, idei ferme, de nezdruncinat, cu privire la diverse subiecte. Chiar actul de a pune întrebări ni se pare uneori nelegitim.

De aceea filozofia morală este o ştiinţă care, pentru amatori, pare extrem de abrazivă, dacă nu cumva deplasată. Filozofii sunt înclinaţi să discute lucruri care, pentru mulţi, sunt de nediscutat. Uneori chiar imaginează situaţii improbabile cu scopul de a construi un argument. Naufragiaţii care flămânzesc într-o barcă în derivă - au aceştia dreptul să tragă la sorţi cine va fi mâncat pentru ca ceilalţi să supravieţuiască? Nu este genul de dilemă pe care mulţi dintre noi o pot contempla în linişte.

Din când în când este chiar realitatea aceea care ne pune în faţa unor dileme autentice, când certitudinile noastre sunt răscolite profund. Aceasta este senzaţia pe care am avut-o atunci când am aflat despre cazul japonezului schimbat la maternitate cu alt copil. Un moment, am realizat că efectiv nu ştiu ce ar trebui să cred...

Sunt curios dacă cititorii au o idee despre cum ieşim din această dilemă. Este cererea japonezului una frivolă, incoerentă, ori iresponsabilă? Sau omul are dreptate? Să creşti într-o familie de rataţi când adevăraţii tăi părinţi sunt modele de succes - aceasta nu înseamnă că spitalul i-a făcut un rău imens, pentru care ar trebui despăgubit?

Altfel spus: putem pune un preţ pe o viaţă alternativă?

Cu mult timp în urmă s-a publicat, în almanahul Anticipaţia, o povestire a lui Philip Jose Farmer, "Marţi oamenii sunt sparţi, miercuri oamenii sunt cercuri". Este vorba despre o umanitate care trăieşte, datorită aglomeraţiei, în tranşe de câte o zi pe săptămână. Unii oameni trăiesc marţea, iar în restul săptămânii hibernează, alţii miercurea etc. Fiecare om este alocat, iremediabil, unei zile. Problema apare atunci când cineva din Marţi se îndrăgosteşte de o fată din Miercuri. După eforturi considerabile, el reuşeşte să primească, excepţional, o aprobare să fie transferat Miercurea. Ajuns acolo, constată că fata viselor sale nu mai este. A fost transferată în Marţi...

Într-un fel, fiecare trăim în Miercurea noastră. Ducem o viaţă care le exclude pe celelalte. Uneori, la fel ca în povestirea lui Farmer, întrezărim o viaţă pe care am fi putut să o avem, dar de care ne-am despărţit cu mult timp în urmă.

Într-un film recent vedeam cum un eveniment minor schimbă cursul vieţii unor oameni - un copil scapă o jucărie pe scările metroului, un adult o ridică, o clipă în plus care îl face să piardă metroul. Interesant este că regizorul urmăreşte, în paralel, destinul alternativ al personajelor. Uşile metroului nu s-au închis, omul a luat metroul, s-a întâlnit cu altcineva etc. Personajele din cele două fire diferite se amestecă pe ecran, trec unul pe lângă altul, fiecare captiv în secvenţa sa logică.

Eu nu i-aş da nici un ban japonezului.

Spitalul a schimbat o etichetă. A fost neglijenţă. Dar oamenii nu sunt prizonierii Destinului. Omul ar fi fost - poate, dar nu sigur - mai bogat. Ar fi fost însă mai fericit? Mai sănătos? Mai iubit? Mai creativ? Mai inteligent? Mai educat? Mai bun?

Ne-am obişnuit, în ultimul timp, să căutăm la ceilalţi raţiunile eşecului nostru. Spunem prea uşor că "societatea" sau "sistemul" sunt de vină.

Să spunem că japonezul ar fi crescut alături de părinţii lui naturali. Aproape sigur că ar fi avut un trai mult mai confortabil. Însă nimic nu este garantat. Poate cădea în patima băuturii. Poate era jefuit în camera de hotel. Poate s-ar fi scufundat cu iahtul personal. Chiar în timp ce scriu acest text, agenţiile de presă anunţă moartea actorului Paul Walker. Într-un Porsche, în California, la fel ca James Dean, în 1955.

Sigur că mediul, familia, contează. Dar oamenii posedă liber arbitru. De aceea, în ultimă instanţă, suntem responsabili pentru drumul pe care mergem în viaţă.

Şi totuşi... Acolo nu a fost schimbată doar o simplă etichetă, ci identitatea omului respectiv. Chiar nimeni să nu plătească pentru asta?

Moral, da, cineva are o vină considerabilă. Problema este dacă această vinovăţie are un preţ. Dacă poate fi răscumpărată sau atenuată cu bani.

Mai nou, totul are un preţ. Sau aproape totul. Pentru o analiză inteligentă, aş recomanda admirabila carte a lui Michael Sandel, "What Money Can't Buy. The Moral Limits of Markets" (2013). Eu acum spun doar atât. Să nu ne grăbim să punem un preţ pe orice.

Trecutul, se spune, este "o altă ţară". Nu ne mai putem întoarce acolo.

Poate că am ajuns să trăim într-o eră a resentimentului. Ce-ar fi fost dacă aproapele meu nu mi-ar fi stat în cale? Dacă nu s-ar fi spus unele lucruri? Dacă aş fi întors capul la timp?

Avantajul acestei vieţi alternative este că nu am ajuns să o trăim. O putem popula cu orice dorim. Ceilalţi ne sunt prieteni, soarta ne zâmbeşte, banii ne sunt suficienţi, nu există întristare. Însă pentru preţul corect, unii sunt dispuşi să revină în realitate. Tot este, cum s-ar spune, un pas înainte către o formă, oricât de amară, de realism.