OPINII Puterea de piaţă şi conflictul de interese, în general şi pe piaţa de capital în special

Când interesul economic este exagerat de puternic se transformă într-o obsesie, într-o stare de spirit aparte, în care dorinţa de neclintit de a realiza o anumită miză induce un act de gândire creativ, nu unul raţional. Astfel sistemul pieţei ajunge să limiteze tot mai mult spaţiul de manifestare a legii cererii şi a ofertei şi să rupă legătura dintre valoare şi preţ, mărind distanţa, care şi aşa este prea mare, dintre realitate şi piaţă.

Pentru a contracara acest efect şi pentru a le amplifica pe cele din planul alocării resurselor prin mecanismul pieţei, anumite instituţii, cum sunt Consiliul Concurenţei şi CNVM, supraveghează, sau ar trebui să o facă, desfăşurarea relaţiilor dintre agenţii economici şi consumatori. Iar uneori chiar promovează politici concurenţiale. Prin intermediul acestor instituţii statul intenţionează să prevină şi, la nevoie, să înlăture înţelegerile dintre firme, să identifice poziţiile dominante şi excesele de concentrare care afectează fluctuaţia liberă a preţurilor în funcţie de raportul momentan dintre mărimea cererii şi a ofertei.

Înţelegerile dintre firmele competitive, mai precis dintre conducătorii lor, au ca obiectiv împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea jocului concurenţei, mai ales în sensul obstrucţionării scăderii preţului de vânzare, când oferta prevalează asupra cererii, şi amplificarea posibilităţii de mişcare artificială a lui. Dar deţinerea unei poziţii dominante pe piaţă nu este întotdeauna o formă de manifestare a practicilor anticoncurenţiale. Legile concurenţei din toate ţările fac referire doar la folosirea în mod abuziv a poziţiei dominante.

După cum se ştie prea bine şi firmele mici pot manifesta un comportament abuziv pe piaţă dacă au încheiat în prealabil un acord, fie şi tacit, între ele. Ceea ce rezultă din astfel de manifestări dobândeşte o indubitabilă tendinţă de exploatare a consumatorilor, respectiv a deţinătorilor de cupoane. Aceasta se amplifică când în înţelegere sunt atrase şi societăţi comerciale din afara ramurii astfel încât se elimină o bună parte din competitori şi, prin ei, concurenţa, cu toate consecinţele recunoscute asupra nivelului preţului, respectiv a comisionului, asupra diversificării produselor şi a calităţii lor.

Măsura în care preţurile (comisioanele) sunt favorabile cumpărătorilor (investitorilor), sau numai producătorilor (prestatorilor de servicii) este influenţată de organizarea reţelei prin care lucrează sistemul. Adică a punctelor prin care se distribuie extrasele de cont, se preiau ordinele de operare şi se efectuează tranzacţionarea, precum şi de modul în care se exercită funcţia de supervizare a comportamentului participanţilor în cadrul pieţei. Or, dacă privim piaţa reglementată, care trebuie să-şi dovedească în toate momentele existenţei ei caracteristica de a fi cea mai concurenţială componentă a economiei, din această perspectivă sistemică, constatăm cu uşurinţă că în cadrul ei pot să apară diferite conflicte de interese când aceleaşi persoane penetrează colectivele de conducere a mai multor componente ale acestei pieţe. În astfel de cazuri abuzul de piaţă este nu numai un rezultat firesc al controlului, prin decizia de conducere a unor firme aflate în relaţie de interdependenţă operaţională, ci şi foarte subtil. Dacă de pe acum, când nu există relaţii de subordonare pe linie managerială sau a proprietăţii, se rechiziţionează pur şi simplu subunităţi ale unor firme situate în amonte, când se va controla conducerea acestora , cum ar fi spre exemplu Depozitarul Central, vom avea de a face cu dispariţia pieţei geografice relevante. În locul ei va apărea o piaţă afectată de practici anticoncurenţiale. Ea va fi tolerată, cultivată şi aplaudată ca o mare realizare a celor obişnuiţi să recurgă la cea mai gravă formă de manifestare a abuzului de piaţă, anume să revândă în pierdere fără a fi sancţionaţi.