OPINII "Şcoala de dansuri şi maniere elegante"

Defuncta moţiune de cenzură a evidenţiat din nou, din păcate, o serie de tare ale clasei politice care, pe parcursul celor cincisprezece ani de parlamentarism liber, s-au cronicizat pînă la a deveni definitorii, indiferent de numele partidelor aflate pe băncile Puterii sau ale Opoziţiei.

Lucrul cel mai frapant şi, în acelaşi timp, cel mai neproductiv este iritarea, furia chiar cu care partidul(ele) de guvernămînt ia(u) notă de "îndrăzneala" Opoziţiei de a apela la mijlocul constituţional de luptă parlamentară numit "moţiune de cenzură". Cu toate că importanţa şi rolul benefic al unei Opoziţii puternice sînt consemnate în orice abecedar al ştiinţelor politice; cu toate că tratamentul pe care Puterea îl aplică Opoziţiei este unul din indicele cel mai semnificativ al stării de sănătate a democraţiei într-un stat de drept; cu toate că, întotdeauna, Puterea nu a ratat dezbaterea teoretică în care să nu-şi declame preţuirea şi receptivitatea pentru "doamna Opoziţie", lucrurile sînt impardonabil încălcate în clipa în care Opoziţia îndrăzneşte să încerce să-şi onoreze menirea: să critice, atît şi aşa cum poate, Puterea. Din păcate, Guvernul Tăriceanu nu a avut fericita inspiraţie să încalce nefasta regulă şi a început să dea peste bot Opoziţiei chiar din clipa în care aceasta a făcut publică intenţia de a depune o moţiune de cenzură. Ca o particularitate care trebuie reţinută cu toată atenţia ni se pare faptul că, pentru prima dată în ultimii cincisprezece ani, un Guvern a fost lăsat şase luni de capul lui, să facă ce vrea, de o Opoziţie aflată în stare de moarte clinică. Trebuie spus limpede că nimic din bilanţul actual al Executivului, cu toate cele bune şi cele rele, nu a fost grevat de hărţuirea unei Opoziţii neiertătoare, nu graţie inspiraţiei politicii pe care Executivul a angajat-o, ci doar simplului fapt că, sfîşiată de luptele intestine, Opoziţia practic nu a existat. Acum, în sfîrşit, s-a mobilizat atît cît a putut şi a depus moţiunea. Care este păcatul ei, din punct de vedere procedural? Că a îndrăznit să pună sub semnul întrebării politica guvernului? Hai să fim serioşi! Faţă de demersul absolut legitim cu care s-a confruntat, Guvernul avea de ales între două abordări: să demonstreze cu forţa argumentelor că este pe deplin îndreptăţit în procedura de asumare a răspunderii privind pachetul de legi înaintat Parlamentului (un as extraordinar, pe care guvernanţii l-au scăpat sub masă, ar fi fost declaraţia mai limpede ca oricînd a lui Jonathan Schelee) sau să trateze Opoziţia ca pe o nevrednică Cenuşăreasă, după ce i-a refuzat pînă şi dreptul moral pentru iniţierea unei moţiuni, dat fiind şcolile comuniste urmate în copilărie de unii dintre liderii PSD. Din păcate, Guvernul a ales cea de-a doua variantă. Şi pentru ca lucrurile să nu aibă cumva o altă desfăşurare decît cea omologată deja, ca dulcele şi tradiţionalul stil al kitch-ului politic, s-a angajat şi în practicarea celui mai derizoriu şi a celui mai puţin percutant tip de umor...

Un "umor" după care s-au dat în vînt toţi cei care au trecut ca locatari, mai mult sau mai puţin vremelnici, prin Palatul Victoria şi care, într-un vocabular mai neaoş, poartă numele de băşcălie. Băşcălia groasă şi joasă, în care cel aflat la putere - "Goliat", nu are o altă cale de-a "dialoga" cu pipernicitul aflat în opoziţie - "David", decît luîndu-l la mişto! Aşa am ajuns să ne bucurăm de un adevărat folclor în care "perlele" nemuritoare, de factura "ciocului mic" sau a invitaţiei la o partidă de numărat ouăle, se înmulţesc în proporţie geometrică, de la o legislatură la alta. Cu riscul de a fi amendaţi pentru o candoare ce frizează prostia, mărturisim că am sperat că elegantul prim-ministru, domnul Călin Popes-cu Tăriceanu, va fi cel care îşi va pune primul semnătura, în istoria parlamentarismului post-ceauşist, pe pagina albă a dezbaterilor la un nivel de o ireproşabilă ţinută. Nu numai că nu a făcut-o, dar s-a înscris cu toată osîrdia în lista celor care au făcut imensa eroare să-şi imagineze că glumiţele de doi bani, care stîrnesc entuziasmul partinic, mai au şi cel mai mic impact în mintea cetăţeanului care stă în faţa televizorului şi asistă, la un spectacol transmis în direct de pe scena Parlamentului, demn de "Vacanţa mare" sau "La bloc".

Sigur, toate au o limită şi cine îşi imaginează Parlamentul român ca pe o şcoală de dansuri şi maniere elegante poate fi sus-pectat că vine de pe o altă planetă. Dar de aici şi pînă la a reuşi "performanţa" ca, după o "dezbatere" întinsă pe parcursul cîtorva ore bune, să nu te fixezi în memoria colectivă decît ca interpretul unui show de trei parale, e o distanţă pe care actualul Guvern, şi cele viitoare, ar fi timpul să încerce să nu o mai parcurgă.