OPINII Spre o relaţie normală acţionari - CA la SIF-uri

În cei peste 13 ani de când fostele FPP-uri au devenit SIF, am parcurs trei etape distincte în relaţia acţionari - administratori la SIF-uri. În prima fază, din 1996 până prin 2000-2001, nu se putea vorbi despre acţionariat la SIF-uri, în condiţiile în care aveam câte peste 500.000 acţionari cu un cupon şi vreo 9 milioane de reziduali cu 6, 8, 10, respectiv 23 acţiuni la SIF4, care ulterior au crescut la 38. Administratorii nu au avut nicio grijă şi nicio relaţie cu acţionarii.

După admiterea la tranzacţionare, a început faza de concentrare, care a determinat apariţia unor acţionari cu mai multe acţiuni. Mişcarea strategică parşivă, introdusă în statute, care a limitat deţinerea la 0,1 %, a pus administratorii la adăpost. Totuşi, unii investitori, căci de data aceasta s-a trecut de la statutul de acţionar pomanagiu la cea de investitor, adică acţionar care a dat bani pe acţiuni, i-a determinat pe unii investitori potenţi, sau bine orientaţi, să investească mult peste limita impusă, pe alte nume şi apoi pe firme create ad-hoc. Aşa s-a ajuns ca Dinel Staicu să se laude, la un moment dat, cu 16-18 % la SIF Oltenia, sau Cătălin Chelu să controleze pachete cu procente cu două cifre la cel puţin trei SIF-uri.

Acum, administratorii au început o nouă fază, aceea a înţelegerilor mutuale, care a permis domnului Staicu să intre mai întâi în CA şi, apoi, să devină preşedinte, iar lui Cătălin Chelu să aibă oameni implantaţi în CA la cel puţin trei SIF-uri şi chiar să devină preşedinte la Moldova. Nici preşedinţii nu au stat pe loc, mai ales că unii acţionari au început să devină, în opinia lor, obraznici şi au făcut un lobby eficient, introducând limitarea votului pe motivul comunităţii de interese. Cu aceasta, au pus la punct "obrăznicia" (în concepţia lor) şi au căpătat, din nou, controlul absolut. Acţiunile în justiţie pe care le-au iniţiat grupurile de acţionari care se consideră nedreptăţite nu fac decât să cheltuiască inutil banii lor sau ai SIF-urilor (adică tot ai acţionarilor) şi, pe deasupra, se mai dă şi prilejul la întârzierea plăţii dividendelor. Ca să se răzbune pe contestatari, SIF5 chiar a intenţionat să nu dis­tribuie dividende în 2009. S-au găsit, însă, alţi acţionari care, utilizând instrumentele legii, să propună introducerea pe ordinea de zi a distribuirii unui dividend brut de 6 bani, mai mare decât al tuturor celorlalte, poate cu excepţia SIF3, care, dublând numărul de acţiuni, a dat practic tot 6 bani, de două ori câte 3. Evident că propunerea a trecut, cu toate că SIF5 a vrut să interzică dreptul la vot al iniţiatorilor. CNVM a fost înţelept şi a respins cererea CA, deoarece acţionarii au cerut un drept legal şi nu au acţionat în niciun mod subversiv împotriva administraţiei.

Acest exemplu va face prozeliţi, căci toţi acţionarii nemulţumiţi de propunerile de dividend ale celor cinci SIF-uri, la anul, vor veni cu alte propuneri care să-i avantajeze. Un acţionar dintre cei care au iniţiat propunerea la SIF Oltenia în acest an credea că ar fi chiar raţional ca până la 50% din profitul net să fie repartizat ca dividend. Antamând, un administrator la unul dintre SIF-uri a spus că, în acest caz, se va acţiona astfel încât să nu se mai facă profit mare, pentru a se da cât mai mici dividende. Ar fi cea mai mare prostie. Căci, atunci, acţionarii ar acţiona împotriva lor şi, în cel mai bun caz pentru administratori, i-ar schimba, dacă nu i-ar acţiona în răspundere. Căci se pare că cel puţin unii nu vor să ştie care este datoria unei societăţi pe acţiuni faţă de acţionarii săi. Anume aceea de a face profit cât mai mare şi de a da dividende acţionarilor. Situaţiile în care se decide reinvestirea profitului sunt stabilite de către acţionari nu de către administratori. Iar acele decizii se iau, de regulă, acolo unde este nevoie de investiţii pentru modernizare tehnologică, pentru extinderi de capacitate sau pentru diversificare. Ori, la SIF-uri, nu cred că este cazul. Au un patrimoniu destul de bun, iar ce ar mai fi de făcut ar fi o valorificare superioară a portofoliului existent, vânzând acele participaţii care nu au adus nimic şi nici nu vor aduce prea curând (unele niciodată) şi reorientând resursele spre altele care şi-au dovedit eficienţa. Mai ales în perspectiva majorării pragului la 5% (aşa cum a fost de altfel prevăzut în legea de transformare a FPP în SIF ), se creează premisele unei noi relaţii, mai normale, între acţionari şi administratori, în care să se treacă de la mica înţelegere sau marea confruntare, la o relaţie de colaborare eficientă şi reciproc avantajoasă. Căci deocamdată, SIF-urile au fost mamă bună numai pentru administratori. Este cazul să fie cel puţin la fel de bună pentru acţionari.