OPINII Thank you, Mr. Ambasador

Pe 19 mai, Quinton Quayle, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, părăseşte România. Şi-a început mandatul într-o manieră dintre cele mai originale: două săptămîni petrecute în casa unor oameni obişnuiţi, la Iaşi, ca să se pună la punct cu limba română, dar şi să se familiarizeze cît mai repede cu mentalitatea oamenilor în mijlocul cărora urma să trăiască cîţiva ani, şi a ajuns să se impună, alături de Michael Guest, fostul ambasador al SUA, ca o ilustrare dintre cele mai convingătoare a ipostazei "ambasadorului-jucător". Ca şi diplomatul american, Quayle a fost în permanenţă un martor activ al realităţii româneşti, de care s-a ataşat, pe care a reuşit să o descifreze într-un mod impecabil pînă la esenţă şi să o comenteze cu o rigoare şi cu o obiectivitate ce i-a atras preţuire şi recunoştinţă din partea multor români. Lupta împotriva corupţiei, una din zonele etern sensibile, a avut în el un susţinător necondiţionat şi, ori de cîte ori se va vorbi de-acum despre "crocodili", gîndul ne va duce invariabil la cel care a marcat atît de plastic specimenele care, odată şi odată, e de sperat că vor trebui să ajungă în năvoadele Justiţiei.

Într-unul din interviurile (din păcate) de rămas-bun acordate în ultima vreme, Quinton Quayle ne-a dovedit o dată în plus, dacă mai era nevoie, gradul de subtilitate la care a ajuns să ne cunoască. Întrebat care este cuvîntul românesc care îi place cel mai mult, din vastul vocabular pe care îl stăpîneşte cu dezinvoltură, ambasadorul a răspuns fără să mai stea pe gînduri: "Imediat". De ce? "Pentru că este un cuvînt care nu înseamnă ceea ce te aştepţi. Spre exemplu, într-un restaurant, cînd chelnerul spune "imediat", nu înseamnă, cu siguranţă, "acum". "Imediat" înseamnă pentru el că va încerca. La fel şi România îşi va rezolva problemele "imediat", aceasta însemnînd că urmează să le rezolve". Dacă în ceea ce priveşte promptitudinea cu care, acum şi dintotdeauna, chelnerul ajunge să ia şi să aducă comanda pe masă, în oricare local din ţară, lucrurile par încremenite într-o implacabilă şi, pînă la urmă, suportabilă fatalitate - "imediat"-ul în care România răspunde normelor şi cerinţelor la care trebuie să facă faţă, fie că ele sînt reclamate de realitatea internă sau că fac parte din angajamentele asumate pe plan internaţional, plasează observaţia diplomatului englez într-un plan în care discuţia nu se poate purta decît cu maximă seriozitate. Pentru că, într-un fel, ea conţine o bună parte din răspunsul la o întrebare pe care ne-am pus-o şi care ni s-a pus de atît de multe ori: "Cum aţi putut irosi atîta timp pînă acum?". De regulă, ne grăbim să răspundem invocînd statistici, bilanţuri, acorduri semnate la cele mai înalte niveluri de reprezentativitate. Toate au ca termen de realizare: "Imediat". Nici unul nu este încheiat, finalizat, toate procedurile sînt încă în curs de derulare. Asta înseamnă că, pe fond, nimic nu s-a schimbat; de cele mai multe ori realitatea este aceeaşi ca la data începerii demersurilor; dar noi sîntem în orice clipă pregătiţi să dăm asigurări şi să oferim probe că procedurile sînt în curs de derulare. "Imediat" şi ne vom face lecţiile aşa cum se cuvine! "Imediat" şi veţi vedea că puteţi conta pe noi, din toate punctele de vedere, ca pe nişte parteneri demni de deplină încredere! Excedat de avalanşa vorbelor fără acoperire în care s-a trezit prizonier, Markus Ferber, liderul creştin-socialilor bavarezi din Parlamentul de la Bruxelles, cerea în urmă cu ceva vreme amînarea cu un an a aderării României la Uniunea Europeană, susţinîndu-şi demersul tocmai cu relativitatea dincolo de orice limite a îndeplinirii angajamentelor cu termen "imediat": "Am avut o grămadă de promisiuni, niciodată rezultate!". A fi în momentul potrivit la locul potrivit este una din condiţiile elementare pentru ca şansa, meritată sau nu, să-ţi surîdă. A rata cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună întîlniri la care eşti aşteptat cu braţele deschise înseamnă a-ţi deveni, în timp, propriul duşman. România, pe parcursul celor şaisprezece ani în care s-a tot împleticit pe drumul spre luminiţa de la capătul tunelului, a plătit de prea multe ori incapacitatea de a face "acum" ce a lăsat pentru "imediat". E un cusur, şi poate deveni un păcat, pe care, la despărţire, Excelenţa Sa ambasadorul Quinton Quayle ni-l semnalează cu aceeaşi dragoste cu care ne-a semnalat de fiecare dată greşelile în care persistăm. Lui nu putem decît să-i mulţumim cu gratitudine. Greul începe din clipa în care sîntem dispuşi să înţelegem cîtă dreptate are.