OPINII Tunelul cârtiţei nebune

Povestea noastră începe în 1840. Sau se termină atunci. În acel an, Joseph Williamson, bogătaş şi filantrop din Liverpool, a trecut în lumea celor drepţi. Omul făcuse o avere considerabilă din afacerile cu tutun. Apoi i-a venit ideea să se apuce de "imobiliare". A cumpărat un teren şi a început să construiască nişte case.

Moment în care concetăţenii săi au realizat că Williamson este un personaj mai ciudat. Casele lui aveau forme bizare. Mai grav este că Williamson dăduse ordin ca sub acestea să fie săpate tuneluri. Multe şi rezistente. Care costau mulţi bani.

Nici până acum nu este clar de ce Williamson a făcut acele tuneluri. Muncitorii pe care îi angajase erau mulţumiţi că primeau un salariu chiar şi pentru a îndeplini ordine absurde, precum acela de a căra, în mod repetat, moloz dintr-un loc în altul. În timpul vieţii sale, lumea îl poreclise pe Williamson "Cârtiţa Nebună" (Mad Mole). Tunelurile sale au fost părăsite, mai mult de un secol. Acum unele încep să fie re-deschise pentru curioşi.

Explicaţia cea mai probabilă este că Williamson organizase, în felul său straniu, un gen de întreprindere filantropică. Dorind să dea nişte bani la oameni, avea de gând să îi pună, totuşi, să muncească. Să facă ceva care în imaginaţia sa trebuia să fi avut o utillitate. Însă nimeni în toate minţile nu a înţeles care ar putea fi aceasta...

Sistemul proprietăţii private nu este perfect. Tunelurile lui Williamson sunt un exemplu. Bogătaşul din Liverpool a aruncat cu bani care ar fi putut avea o altă destinaţie decât tunelurile care au scobit un cartier întreg.

Economiştii au teoretizat, de mult timp, "eşecurile pieţei" (market failures). Nu toate aranjamentele libere au rezultate optime. Iată un exemplu. Mai mulţi prieteni ies împreună la masă. Înţelegerea este să împartă egal nota de plată. Însă fiecare comandă un fel de mâncare mai scump decât ar fi făcut-o dacă ar fi plătit separat, cu speranţa că acest cost va fi suportat şi de ceilalţi. Problema este că fiecare are aceleaşi aşteptări, aşadar fiecare comandă specialităţi scumpe, iar nota de plată este usturătoare.

Un studiu recent (Gneezy, Haruvy şi Yafe, 2004) ne dezvăluie cum se petrece, în lumea reală, un asemenea fenomen. Dar tot asemenea studii ne mai dezvăluie şi altceva. Cea mai ineficientă schemă nu este aceasta, în care nota e împărţită egal. Cea mai ineficientă este aceea a mesei gratuite. Când masa este gratuită (altfel spus, este plătită de altcineva, atunci mesenii comandă lucruri mai scumpe.

Piaţa, cum spuneam, nu este per-fectă. Însă sistemul proprietăţii comune şi al consumului colectiv este încă şi mai ineficient decât acela al cârtiţei nebune. În fond, Williamson şi-a tocat proprii bani. În mesele gratuite ale socialismului s-au tocat banii tuturor, fără să răspundă nimeni.

Întrebaţi-vă câte cârtiţe nebune au devenit politicieni. Şi apoi priviţi în jur. Este plină ţara de "tuneluri" încă şi mai inutile decât cele ale lui Williamson. Câţiva primari au început să planteze palmieri, care s-au uscat între timp. Unul dintre aceştia a făcut pe marginea drumului un grup statuar grotesc, care înfăţişează animale făcute din plante greu de identificat. Altul a construit o fântână cântătoare care nici nu cântă şi nici nu curge.

Guvernul socialist se pregătea, când a fost trimis acasă de alegători, să dea banii pe Dracula Park, un proiect bizar, ale cărui "iţe" nu îmi sunt clare nici acum. Predecesorii săi stalinişti au lăsat o serie de construcţii-mamut, precum Casa Radio, ale căror ruine desfigurează şi acum peisajul urban al Capitalei. În Centrul acesteia un primar doreşte să amenajeze acum o parcare subterană. Care va atrage încă şi mai mult trafic înspre o arie deja sufocată de automobile. Asta pentru a nu mai aminti, din nou, "afacerea" cu benzile de biciclete trasate direct pe trotuar. Sau mas-carada "reabilitării" Centrului Vechi.

Acest gen de risipă iraţională are în comun cu tunelurile nebunului din Liverpool faptul că ambele sunt explicate ca un fel de întreprindere filantropică. În ambele însă nu este clar nici pentru cine şi nici pentru ce anume s-au cheltuit banii.

Eu cred că este cazul să ne decidem. Este Guvernul un agent de binefacere, similar Armatei Salvării? Sau este un agent economic similar unui afacerist care are tot dreptul, desigur, să sape tuneluri dacă aceasta este "pofta ce-a poftit"?

Interesant e că explicaţiile date de politicieni sunt ambivalente. Când le reproşezi lipsa de raţionalitate economică ei îţi răspund că unele cheltuieli sunt "sociale". Când observi că sărăcia se menţine la cote alarmante, îţi răspund cu argumente demne de rechinii de la Bursă.

Eu cred că guvernarea, într-un stat liber, nu este nici azil de noapte şi nici firmă de imobiliare. Scopul Statului este să răspundă interesului public cel mai general. Statul, aşa cum îl concep eu, în ordine liberală, trebuie să fie puternic, însă minimal. Să se restrângă la atribuţiile sale legitime, însă pe acestea să le îndeplinească bine.