OPINII Uniţi salvăm Delta Dunării!

Vă amintiţi de marile desfăşurări de forţe din urmă cu zece ani când mişcările civice împotriva exploatării arului de la Roşia Montană au stopat într-un final proiectul? Iată un pasaj din ziarul Gândul din 4 septembrie 2013 din articolul "Uniţi, salvăm Roşia Montană. Visul unei nopţi de vară, la kilometrul zero al Capitalei":

"Un grup de tineri de la o multinaţională s-au strâns aproape de balconul Universităţii: «E normal să fim aici. Nu e normal să se întâmple asta, ce vor ei să facă la Roşia Montană!». Întreb ce i-a determinat să vină în piaţă; dacă le-a propus cineva; a fost o idee comună? Gândesc cu toţii la fel? S-au convins unii pe alţii? «Da. Gândim la fel şi gândim bine. Avem aceeaşi opţiune. Suntem împotriva extragerii aurului prin metoda cu cianurii. Am venit şi ca răspuns la dezbaterile care circulă pe Facebook». Interlocutorii mei, deşi foarte tineri, sunt siguri pe ei, dezgheţaţi, puşi la punct şi convinşi că pot stopa «oroarea», «vânzarea resurselor», «infestarea mediului cu cianuri», «afacerile necurate ale politicienilor», «distrugerea viitorului nostru şi al copiilor noştri». «Dacă n-am fi sperat că putem face asta, n-am fi venit aici», îmi spune unul dintre ei".

Atunci, compania care deţinea dreptul de exploatare făcuse un hei-rup mediatic de toată frumuseţea, plimbase ziarişti prin Nouă Zeelandă ca să vadă cu ochii lor cât de ecologică e cianura, cumpărase spaţiu publicitar, era aliată cu asociaţia minerilor şi autorităţile locale din zonă, venise cu studii şi grafice frumoase şi, cu toate astea, licenţa fusese retrasă în final, motiv pentru care au urmat nişte procese în justiţie cu despăgubiri consistente cerute de Roşia Montană Gold Corporation statului român.

Ce avem de această dată?

Mai întâi, o mică recapitulare. În 2004 autorităţile ucrainene au iniţiat mai multe lucrări hidrotehnice care să ofere navelor maritime o cale alternativă de acces la porturile Dunării de Jos prin braţul Chilia al Dunării şi canalul Bâstroe.

Proiectul presupunea efectuarea de lucrări de dragaj pe braţul Bâstroe (aflat în întregime pe teritoriul Ucrainei) şi lucrări de dragaj în mai multe puncte pe braţul Chilia, care formează frontiera dintre România şi Ucraina.

Sesizate de România, mai multe organisme internaţionale din domeniul protecţiei mediului au stabilit că proiectul ucrainean încălca prevederile a numeroase convenţii internaţionale din domeniul protecţiei mediului şi au cerut autorităţilor ucrainene să oprească lucrările începute.

Tema a fost abordată în cadrul Convenţiei de la Espoo privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier. Astfel, Comisia de anchetă creată pentru a analiza proiectul a contrazis în raportul său din iulie 2006 autorităţile ucrainene, arătând că lucrările efectuate sau planificate au un impact semnificativ asupra mediului.

Ca urmare a acestor eforturi internaţionale, autorităţile ucrainene au anunţat, cu ocazia celei de-a opta reuniuni a Conferinţei Părţilor la Convenţia de la Espoo, care a avut loc în decembrie 2020, că vor renunţa la proiectul iniţial şi că vor respecta cu stricteţe cerinţele de evaluare a impactului asupra mediului la momentul iniţierii unui nou proiect de asigurare a adâncimilor de navigaţie.

Acum, în 2023, înarmate cu un studiu care arată că nu există un impact semnificativ asupra Deltei, autorităţile din Ucraina reiau ideile mai vechi şi, beneficiind de statutul de victime ale războiului, ar vrea să refacă proiectul caii navigabile între braţul Chilia şi canalul Bistroe justificându-se prin imposibilitatea transportului eficient al recotelor agricole pe traseul actual (prin România, pe Dunăre, până în apropiere de portul Constanţa unde sunt exportate). Plus construcţia unei hidrocentrale, probabil ca bonus pentru îngheţarea proiectului iniţial.

Subiectul a creat ceva vâlvă în presa românească până când autorităţile au decis că e cazul să pună batista pe ţambal până la verdictul unei comisii de experţi care, cum se ştie, are nevoie de timp pentru a decide care este impactul real asupra Deltei (nu s-a insistat prea mult pe impactul economic asupra braţului Sulina, se pare că îl putem trece la capitolul pierderi de război).

Întrebarea care se pune aici este cum de se putuse opri proiectul iniţial al Ucrainei pe timp de pace, iar toate argumentele aduse atunci nu mai sunt valabile pe timp de război, astfel încât să fie nevoie de noi studii, argumente, evaluări?

Dincolo de asta, să remarcăm liniştea mormântală care vine din partea ONG-urilor de protecţie a mediului din România. Ce le făcuse atât de vocale în 2013 şi de ce sunt atât de tăcute acum? Atunci existau studii care arătau că mediul nu va fi afectat (furnizate de RMGC), dar au fost considerate necredibile. Acum există documentaţia din 2006 care a dus la oprirea lucrărilor părţii ucrainiene şi cu toate acestea organizaţiile de mediu nu ies cu dosarul respectiv la atac şi cu PET-urile pe asfalt, ci aşteaptă cuminţi să apară noi studii de impact.

Dovadă că impactul asupra mediului e mai puţin important decât fluxul finanţărilor pentru ONG-urile de mediu. Cine ar plăti acum pentru o agitaţie precum cea de la Roşia Montană? Poate doar Rusia, tot Occidentul e trup şi suflet cu Ucraina iar ucrainienii "nu trebuie certaţi" cum spunea şi preşedintele Iohannis, indiferent ce fac.

Iar fără încasări, ecologismul pe burta goală n-are prea mare vlagă.