Păcălicistan

Nimeni nu a propus ca 1 Aprilie să devină zi naţională a României; în fapt, abia dacă ne mai aducem aminte de rostul zilei cu pricina, prin nevinovate şi adesea nesărate glume pe seama colegilor. Nu cunosc să existe, oficial, nici măcar un ONG care să se ocupe de promovarea şi dezvoltarea activităţilor de păcălire. Gazetele de umor, care să ţină treaz interesul public pentru păcăleli sunt la fel de rare, la noi, ca şi urmele de dinozauri. Nu avem, ca bulgarii, un festival al umorului, în care păcălelile să fie reprezentate. Concluzia pare inevitabilă: apetitul pentru păcăleli al românilor, ca formă de expresie a dimensiunii ludice a vieţii, nu pare foarte accentuat. Cu toate acestea, păcăleala face parte din cotidian, într-o măsură covîrşitoare, de la aspectele economice, pînă la cele politice şi de la cele culturale, pînă la activităţile oficiale ale statului.

Cele mai cunoscute sunt activităţile de păcălire utilizate în pîrîta noastră economie de piaţă, care seamănă mai degrabă cu un El Dorado al hoţilor şi prădătorilor, decît cu un mecanism capabil să regleze raporturile dintre cerere şi ofertă, iar prin aceas­ta să permită alocarea eficientă a resurselor existente la nivel social, ori să asigure orientarea investiţională în direcţiile cele mai profitabile dezvoltării şi performanţei economice. După estimări independente, mai mult de 80% din produsele alcoolice fine, aflate în galantarele magazinelor noastre sunt doar păcăleli, prin contrafacere; iar în proporţii apropiate se află alte produse şi mărci vîndute pe piaţa echipamentelor sportive, pe cea a parfumurilor şi a cosmeticelor etc. Nu puţine servicii oferite pe piaţa din România pot fi încadrate, fără dificultăţi, în categoria păcălelilor, începînd cu aşa zisele servicii bancare, băgate pe gît clienţilor pentru operaţiuni pe care ei nu le-au solicitat niciodată şi ale căror preţuri sunt rareori explicit afişate, mai ales cînd este vorba despre ofertele de creditare. Cea mai mare parte a serviciilor oferite cetăţenilor de către primării şi alte instituţii ale administraţiei publice sunt pure păcăleli. Expresia clasică, în aceste cazuri, este PREŢUL la care sunt achiziţionate servicii şi bunuri de la tot felul de firme, puternic colorate politic. Evantaiul este larg deschis, de la micro-păcăleli, la mega, ba chiar tera-păcăleli. Trăsătura care le uneşte este distribuţia imuabilă a rolurilor: păcălitorul este întotdeauna un "băiat deştept" cu virile conexiuni politice, iar păcălitul este invariabil bugetul public, adică buzunarul dumneavoastră. Un exemplu clasic de tera-păcăleală este "afacerea" în care statul a angajat un furnizor să-i contruiască o autostradă, iar contractele au fost astfel întocmite şi derulate încît, după şapte ani, autostrada tot nu există, în schimb furnizorul a încasat preţul ei de vreo patru ori. Adevărat, însă, statul a jucat şi el rolul de păcălitor, dar nu în raport cu furnizorii săi, ci cu noi, cetăţenii, cei care îi încredinţează lună de lună o parte însemnată din venituri, în schimbul promisiunii că vor beneficia de acces la asistenţă medicală, ori la un venit sigur o dată cu încheierea vieţii economic-active, numit în general pensie. Macro-păcăleala i-a reuşit atît de bine, încît statul s-a exersat şi mai aplicat, jucîndu-se de-a păcăliciul cu angajaţii săi, chiar şi în materie de salarii. Cînd i-a venit lui bine le-a achitat, cînd nu, a decis, cu de la sine putere, că ele sunt de fapt mult mai mici decît scrie în contractele şi convenţiile de muncă pe care le semnase.

Păcălelile în materie de activităţi politice şi statale sunt, fără nicio exagerare, substanţa însăşi a vieţii noastre publice, din 1989 şi pînă astăzi. Cei care au crezut în trecerea miraculoasă şi instantanee de la regimul dictaturii pure la cel al democraţiei pure, s-au trezit cu păcăliciul în mînă! Cine a crezut că scena politică a României este împărţită în autentice partide de stînga şi de dreapta a fost păcălit consistent. Cine şi-a pus vreodată speranţa în programele politice şi electorale ale partidelor s-a fript, de fiecare dată. Mai nou, nici măcar mecanismul alegerilor nu mai este impenetrabil la "păcăleli". Relaţiile dintre instituţiile statului s-au transformat în jocul de societate "Cine-l păcăleşte primul pe celălalt". Jocul "reprezentării României la Consiliul Uniunii Europene" este un spectacol neîntrerupt de păcăleli pe care competitorii şi le-au administrat succesiv, direct, ori prin intermediul Parlamentului, al Curţii Constituţionale, al presei etc. Păcălelile de zi cu zi ale Justiţiei noastre, nu oarbă prin vocaţie, ci cu ochii parţial legaţi, funcţie de interese şi culori politice predominante, sunt mai numeroase decît aventurile lui Münchausen şi Păcală la un loc.

Singurul mister al acestui ţinut numit România, transformat zi de zi şi ceas de ceas, într-un soi de Păcălicistan, este: De ce nu rîde lumea?

Poate pentru că ne-am mutat, de fapt şi de mult, direct în Absurdistan!