"Pace"...ce complicat sună

Dacă "război", cuvîntul de care ne-am ocupat mai deunăzi sună primejdios de bine şi înspăimîntător de des în lumea în care ne-am rătăcit, "pace" pare unul teribil de complicat. Ce este aceea pace? Există unul, sau mai multe feluri/tipuri de pace? Cine face războiul, ştim. Dar pacea, cine o face? Tot cei care au făcut războiul, sau altcineva ar trebui să se ocupe de aducerea ei în/pe lume? Greu de răspuns la toate aceste întrebări şi încă mai sunt multe care aşteaptă la rînd şi pe care s-ar cădea să le cercetăm, dacă este să facem cît de cît lumină asupra problemei. Chestiunea nu suferă însă prea multe amînări, căci nu este cîtuşi de puţin "teoretică", ci una care strigă după soluţii practice, ca din gură de şarpe, de pe tarlaua realităţilor zilei. Despre pacea care lipseşte în Ucraina este vorba, desigur. Sentimentul că jucăm cu toţii, lumea întreagă, în piesa lui Samuel Beckett devine pe zi ce trece tot mai apăsător. În lipsa oricărui reper, rătăcind prin hăţişurile vieţii care a început să se confunde cu războiul, nu avem altceva de făcut, nici mai bun, nici mai rău, decît să îl aşteptăm pe Godot. Adică, Pacea care nu vine şi nu vine...şi nu...şi nu...şi nu...

Ne place sau nu, Pacea este secventă conflictului, războiului. Şi viceversa, vorba bietului Lefter Popescu (I. L. Caragiale, Două loturi). De modul în care s-a terminat/încheiat războiul depinde în mare măsură cum se va face şi ce profil va avea pacea care îi urmează. Modelul "clasic" este cel în care conflictul militar a fost decis pe cîmpurile de bătălie. Există un învingător şi un învins. Situaţia aceasta atrage după sine consecinţe juridice inevitabile. Pacea care urmează nu este altceva decît lista condiţiilor impuse învinsului de către învingător, de la cele politice, la cele militare şi de la cele economice la cele statal-teritoriale.

Preocuparea pentru ceea ce urmează să se întîmple, mai ales cu învinsul, consecinţele păcii impuse acestuia sunt cel mai adesea total ignorate. Vezi pacea şi tratatele încheiate la încheierea Primului Măcel Mondial. Consecinţa cea mai frecvent întîlnită şi de neînlăturat este că "învinsul" încearcă prin toate mijloacele să scape de povara care i-a fost impusă şi, mai devreme sau mai tîrziu, lumea se trezeşte pe cap cu un nou coflict, cu un nou război. Al doilea măcel mondial!

Al doilea tipar este "pacea care îngheaţă conflictul". În orice caz, dimensiunea sa militară, activă. Exemplul la îndemînă, "pacea" care a rezultat după semnarea armistiţiului şi a înţelegerilor de la Panmunjom, care nu au închis, pînă astăzi, conflictul din Coreea, dar îl menţin în stare "congelată".

Există, desigur, şi soluţii de pace care nu doar au pus capăt conflictului, ci au întredeschis, dacă nu au deschis larg de la început, o poartă către viitor. Alt viitor decît cel prefigurat de conflict şi de situaţia de război. Acordurile de pace de la Paris, din 1973, care au pus capăt implicării şi acţiunilor militare americane în Vietnam şi prin aceasta au deschis calea reunificării celor două entităţi statale din Nord şi Sud reprezintă un asemenea exemplu.

Există, desigur, şi acorduri "de pace", mă rog, de neagresiune, care au fost călcate în picioare aproape imediat după ce au fost semnate. "Ribbentrop-Molotov" este, de departe, cel mai celebru exemplu.

Există, din păcate, şi conflicte care, deşi au implicat o considerabilă desfăşurare de forţe militare, nu au trecut, la finalul lor, prin secvenţa acordurilor de pace. Cele mai recente şi semnificative exemple sunt cele care privesc intervenţiile militare ale coaliţiilor internaţionale în Irak şi Afganistan, sub autoritatea Rezoluţiilor ONU. Consecinţa absenţei unor termeni care să specifice, fie şi slab, schiţat, condiţiile păcii care ar fi trebuit să se aştearnă după încetarea acţiunile militare este responsabilă de instaurarea aşa numitei stări "nici pace nici război" care imediat a deschis calea reluării stării conflictuale, cu aceeaşi sau cu noi actori în scenă.

Mai punem la socoteală şi visătorii, marii visători, cum este cazul Domnului Kant. Emanuel Kant, desigur. El şi alţi cîţiva chiar au crezut că termenii "păcii eterne" pot fi puşi în cuvinte şi condiţii clar stabilite. Astfel, tabloul tipologic al "păcilor" arată, aşa cum spuneam, suficient de stufos şi încîlcit, astfel încît să nu şti de unde să o iei şi de unde să o apuci într-un caz sau altul. Iar, dacă nu ştii, atunci eşti condamnat să inventezi roata şi apa caldă, din nou, de la început, ca şi cînd nu le-ar mai fi inventat nimeni pînă la tine. Ceea ce se şi întîmplă în zilele noastre, în cazul atît de neprielnic absentei păci din Ucraina. Faptul că Rusia putiniană şi Ucraina regimului Zelensky nu se pot înţelege pentru a pune măcar temelia unor negocieri de pace nu este deloc surprinzător. Agresorul şi victima agresiunii nu au cum să se înţeleagă. Remarcabil rămîne faptul că, pînă acum, statele care s-au oferit să contribuie la ridicarea unei platforme politice pentru eventuale negocieri de pace între Rusia şi Ucraina, China şi Turcia, nu mai vorbesc de Belarus, sunt toate state implicate, iar nu "neutre" aşa cum s-ar cere pentru ca iniţiativa şi contribuţia lor să fie credibilă şi acceptabilă ambelor părţi. Lipsa acestui "al treilea pol" relativ şi credibil neutru faţă de părţile implicate direct în conflict este, de departe, cea mai remarcabilă piedică în deschiderea unui drum credibil către o pace negociată. Cu atît mai remarcabilă, cu cît Organizaţia Naţiunilor Unite poartă, conform cartei, responsabilitatea pentru calificarea şi luarea de măsuri, inclusiv militare, care să pună capăt agresiunii militare, respectiv pentru păstrarea sau restabilirea, în termenii dreptului internaţional, a stării de pace în lume. Lucru pe care în cazul acestui conflict nu îl face şi nici nu sunt condiţii pentru ca lucrurile să se schimbe. Nu chiar întîmplător! După ce, la începutul anilor 90, diplomaţia Statelor Unite a făcut greşeala imensă de a încerca să scoată din joc, să deligitimeze parţial şi/sau să reducă drastic rolul ONU în soluţionarea conflictelor internaţionale (vezi cazul Iugoslaviei), acum a venit rîndul Rusiei să dea cu parul în carul cu oale şi aşa sparte, ciobite şi vai de mama lor, ale ONU. Nu este de mirare că această organizaţie zace într-o stare cataleptică, incapabilă să reacţioneze în vreun fel folositor, în favoarea păcii.

Păi, şi atunci, cu pacea cum rămîne? Cînd o să fie pace în Ucraina?

Elementar, dragul meu Watson: După ce se va fi încheiat războiul!