Parlamentul se va face iar că lucrează!

Vezi Doamne, se reiau lucrările Parlamentului României. Urmează o nouă sesiune de circ. Anunţată şi răsanunţată. Ca şi când forumul legislativ îşi va intra cu adevărat în drepturi şi în atribuţii. Devenind, în fine, cea mai importantă putere în stat. Capabilă să controleze Guvernul. Mă tem de o nouă farsă.

Îmi dau seama, analizând activitatea pe o perioadă îndelungată a Legislativului României, că acesta s-a comportat aproape tot timpul ca şi când ar fi fost sub presiunea unei pandemii. Încă de la formarea Parlamentului. Mă refer desigur la ultimii 30 de ani. Ar fi cu adevărat uimitor, o veritabilă revelaţie, ca peste câteva zile, pentru prima dată în istoria recentă, să-i vedem pe senatori şi deputaţi muncind cu seriozitate întreaga săptămână în beneficiul cetăţenilor care i-au ales. Trei lideri de partid, Marcel Ciolacu (PSD), Călin Popescu Tăriceanu (ALDE) şi Victor Ponta (Pro România) ne promit această minune prin declaraţii repetate. Ei susţin un raţionament în principiu extrem de corect. Şi anume că societatea românească trebuie să iasă din starea de amorţeală. Dar economia trebuie repornită. Că, în limite rezonabile, acest proces poate fi declanşat simultan cu măsurile de apărare împotriva pandemiei. Iar Parlamentul trebuie să fie un exemplu. Şi să-şi reia lucrările. Pentru că, fără să vrea, cei trei lideri de partid lasă să le scape, fără sentimentul să sunt autoironici, o afirmaţie cât se poate de adevărată. Şi anume că membrii Legislativului sunt suficient de distanţaţi social. Din nefericire, chiar aşa e.

Desigur, Ciolacu, Tăriceanu şi Ponta au avut altceva în intenţie. Să ne comunice că reluarea lucrărilor în Parlamentul României nu prezintă pericole prea mari pentru membrii Legislativului. Întrucât sălile de şedinţe sunt suficient de spaţioase, holurile şi lifturile, suficient de mari pentru ca distanţa dintre deputaţi şi, respectiv, senatori să fie una rezonabilă. Distanţa recomandată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Afirmaţia sună însă ca o autoironie amară.

În vremuri de nepandemie, în vremuri în care oamenii obişnuiţi habar nu aveau că există un coronavirus, inclusiv în vremea în care eu însumi eram senator, situaţia era următoarea. Se lucra efectiv la nivelul grupurilor parlamentare, în plenul celor două Camere şi în Comisii în zilele de luni, începând de la ora 12.00 şi marţi, de dimineaţă până după-amiază. În mod excepţional, deci extrem de rar, se întâmpla ca parlamentarii să fie convocaţi la Comisii, pentru două-trei ore, miercuri. Şi asta era tot. Evident, cu excepţia zilelor de sărbătoare extrem de numeroase şi a consistentelor vacanţe parlamentare obişnuite sau mai puţin obişnuite, atunci când se desfăşurau campanii electorale.

Şi cum se lucra, atunci când se lucra? Ordinea de zi în plenul celor două Camere era decisă în ultimul moment. Proiectele de acte normative erau votate, amânate sau trântite pe repede înainte. Din când în când, pentru ca Parlamentul să nu cadă cu totul şi cu totul în ridicol, erau propuse unele amendamente, care de regulă primeau aviz negativ de la Guvern şi doar rareori, cu totul conjunctural, erau adoptate. Nici în Comisiile de specialitate situaţia nu era mult diferită. Un parlamentar, indiferent dacă era deputat sau senator, în măsura în care încerca să elaboreze un proiect de act normativ, se consulta în prealabil cu conducerea partidului din care făcea parte şi apoi cu conducerea grupului parlamentar. Fără acordul acestora, nu avea nicio şansă. Apoi, pentru elaborarea legii, trebuia să studieze temeinic atât domeniul la care se referea actul normativ, cât şi întreaga legislaţie care putea fi implicată sau afectată de schimbarea propusă de norme. Dar doar o mică parte dintre parlamentari sunt jurişti. Cei mai mulţi nu au niciun fel de cunoştinţe de specialitate. În aceste condiţii, un senator sau un deputat care doreşte cu adevărat să aibă iniţiative legislative trebuie să recurgă la ajutorul consilierilor. Aceştia, extrem de puţini la număr, sunt arondaţi grupurilor parlamentare. De pildă eram peste 30 de senatori în grupul parlamentar PNL, iar numărul maxim de consilieri s-a ridicat la cifra cinci pentru o perioadă foarte scură de timp. Dintre aceşti câţiva consilieri, unii erau numiţi pe pile şi nu pe criterii de calitate. Cu ajutorul acestora, senatorii şi deputaţii trebuiau să-şi fundamenteze şi să-şi elaboreze actele normative. Rareori ajungea la capătul acestui proces o lege nouă la Monitorul Oficial. În realitate, în mod direct şi mai ales în mod indirect, Executivul era cel care legifera. Aparatul tehnic al ministerelor propunea pur şi simplu proiecte de legi care urmau să fie dezbătute şi adoptate în Parlament, iar alteori pasau aceast sarcină prin intermediul conducerii partidului sau în mod direct unor parlamentari. Din această perspectivă, a actului de legiferare, senatorii şi deputaţii se făceau că lucrează. Din aceeaşi perspectivă, calitatea actului de legiferare a fost întotdeauna slabă. Până şi timpul extrem de scurt rezervat îndeplinirii acestei sarcini demonstrează că această atribuţie a parlamentarilor era îndeplinită exclusiv formal.

Un alt rol al Parlamentului, prevăzut în Constituţia României, este de a controla actele şi faptele Executivului. Teoretic, Guvernul trebuie să-şi desfăşoare activitatea sub controlul Parlamentului, deşi cele două puteri în stat, puterea legislativă şi puterea executivă sunt teoretic separate şi, deci, independente una de alta. Rareori acest control a existat. Este adevărat că pentru a funcţiona cât de cât butaforia, din când încând miniştrii erau chemaţi în faţa Comisiilor de specialitate, pentru a răspunde unor întrebări, cele mai multe dintre ele amabile. Miniştrii se prezentau sau optau pentru a-şi trimite secretarii de stat. Uneori aceştia, la rândul lor, delegau câte un director general din ministere. Şi cam aşa se desfăşura controlul. Nici măcar în ceea ce priveşte cel mai important act normativ adoptat anual în Parlament, legea bugetului de stat, lucrurile nu stăteau altfel. Deşi aparent s-a întâmplat câţiva ani la rând ca Guvernul să fie şicanat de către opoziţie prin depunerea a mii de amendamente. Respinse la foc continuu încă din Comisii. Nici ordonanţele de urgenţă, din ce în ce mai numeroase, date de guverne în succesiunea lor, nu făceau exepţie de la această regulă. Majoritatea covârşitoare a ordonanţelor de urgenţă au fost în ultimii 30 de ani adoptate fără nicio modificare.

Şi, în final, vă întrebaţi desigur ce altceva mai făceau parlamentarii. Teoretic, ei trebuiau să-şi desfăşoare o activitate consistentă printre cetăţenii care i-au ales. De aceea, li s-au pus la dispoziţie autoturisme şi fonduri destul de consistente destinate cheltuielilor curente legate de funcţionarea cabinetelor şi de plata personalului aferent. S-ar putea presupune din cele de mai sus că deputaţii şi senatorii tropăiau prin judeţele patriei cel puţin patru zile pe săptămână, întâlnindu-se în mod organizat cu cei care i-au ales, ascultându-le păsurile şi încercând din răsputeri să le promoveze interesele. Şi asta este fals. Cea mai mare parte a perioadei în care am fost senator într-unul din judeţele României am fost singurul care a organizat săptămânal în diferite localităţi asemenea întâlniri cu cetăţenii sau cu diferite organizaţii şi asociaţii. Treptat - şi pe bună dreptate - ceilalţi senatori şi deputaţi au abandonat aceste întâlniri, temându-se că ar putea fi agăţaţi de DNA pentru prezumtive acţiuni de trafic de influenţă.

Aş putea să scriu, dar nu are niciun rost, o carte întreagă pentru a demonstra că de cele mai multe ori parlamentarii români se complac la a face o simplă figuraţie. Sau sunt aduşi în această situaţie de colegii lor din forumul legislativ sau din Guvern. Aşa că revin la tema principală. La intenţia anunţată de cei trei lideri de partid. O intenţie care nu poate fi decât salutată în principiu. E necesar ca Parlamentul să iasă din această vacanţă a coronavirusului. Şi să înceapă să funcţioneze cumva. Şi să facă efortul de a controla derapajele Guvernului. În actuala formulă politică, Parlamentul României are mari şanse să-şi îndeplinească cum se cuvine măcar această atribuţie de control. Pentru că, obiectiv vorbind, sunt mai mulţi parlamentari ai opoziţiei decât parlamentari ai puterii. În principiu, Guvernul ar putea fi controlat aşa cum se cuvine. Numai că acest lucru este exclus să se întâmple în condiţiile în care şi în această nouă sesiune deputaţii şi senatorii se vor rezuma să lucreze, distanţaţi social, doar câteva ore pe săptămână. Şi nu ştiu de ce, dar nu mă aştept la nicio surpriză plăcută în acest sens.