Pericolul drobului de sare

Atîta vreme cît stă sus pe sobă, a te plînge de consecinţele căderii drobului de sare poate să pară un semn de prostie seacă. Este mesajul cel mai des invocat al poveştii noastre populare. Într-o altă lectură, morala pare să condamne nu atît inadecvarea judecăţii des-pre ceea ce ar putea sau nu constitui un pericol, ci pe aceea de a boci consecinţele potenţiale ale catastrofei în loc să faci ceva care să te pună la adăpost de acel pericol; pasivitate versus acţiune eficientă în faţa pericolului. O lectură mai puţin convenţională a poveştii ne relevă, însă, posibilitatea ca femeia care-şi plînge pruncul din copaie, înainte ca drobul să fi căzut de pe hornul sobei, să fie mult mai înţeleaptă decît cei din jurul ei pentru simplul motiv că insistă să vadă un pericol acolo unde abordările convenţionale îl consideră improbabil sau de-a dreptul inexistent. Evenimentele înalt improbabile, ne-au spus matematicienii, începînd cu Poincare, trebuie să se întîmple, totuşi; în ciuda faptului statistic care ne spune că lebedele sunt de regulă albe, din cînd în cînd dăm nas în nas cu una neagră!, revine cu mesajul, astăzi, Nasim Taleb! În plus, plînsul femeii este un puternic avertisment cu privire la ceea ce devine lumea cînd cea mai rea dintre posibilităţi, oricît de puţin probabilă, se transformă în realitate: un coşmar!

Este exact ceea ce s-a întîmplat în Norvegia zilele acestea şi se poate întîmpla oriunde în această lume, tot mai impregnată de violenţă şi tot mai însetată de vărsare abundentă de sînge.

Anders Behring Breivik este, fără doar şi poate, un om bolnav mintal. După toate datele reieşite din anatomia actului său, un caz de paranoia. În lipsa unei interacţiuni constante cu persoana în cauză şi a unui ochi clinic care să sesizeze semnele bolii, paranoicii pot "funcţiona" relativ normal, lungi perioade de timp, atît din punct de vedere intelectual cît şi social, fără să atragă atenţia. Pe de altă parte, declanşarea bolii nu este atît de spectaculoasă ca la alte maladii psihice; acţiunea medicală nu este aproa-pe niciodată solicitată de bolnav, care nu-şi dă seama de deraierea sa patologică, iar ceilalţi nu o pot face, înainte ca ceva dramatic să fi intervenit în comportamentul celui în cauză. Adică, înainte ca drobul de sare să fi căzut peste bietul prunc! Anders Breivik este drobul de sare care nu ar fi trebuit să cadă niciodată de pe hornul sobei! Şi totuşi, a căzut! A secerat vieţile a peste 90 de oameni şi a distrus pe cele ale altor cîtorva sute de rude şi familii. A spulberat sentimentul de securitate, poate fals, al unei societăţi în care violenţa în spaţiul public este la fel de rară ca şi căldurile de peste 30 de grade în toiul verii nordice.

Unde să cauţi "morala" unei asemenea întîmplări? Înţelepciunea standard a căutat-o în cîteva dintre amănuntele evenimentelor, dominată de ideea că evenimentele puteau să nu aibă loc....dacă...! Dacă supravegherea spaţiului public din faţa clădirilor guvernamentale ar fi fost mai profesionistă şi poate mai bine dotată tehnologic; dacă faptul că un om care nu cultivă nimic adună îngrăşăminte chimice în garajul din spatele curţii, în cantităţi care ar fi făcut să înflorească mii de hectare, nu ar fi trecut neobservat, iar dacă a fost observat ar fi fost raportat poliţiei, fie şi cu titlul de suspiciune nevinovată; dacă poliţia ar fi avut un plan de acţiune ca lumea pentru situaţii de urgenţă şi nu ar fi trebuit să meargă o oră cu maşina în jurul lacului ca să ajungă la locul infernului; dacă organizatorii evenimentului de pe insulă ar fi prevăzut cel mai rudimentar dis-pozitiv de securitate; dacă boala lui Breivik ar fi fost diagnosticată şi pe această cale i-ar fi fost interzis accesul la armele şi muniţiile cu care a secerat atîtea vieţi etc.

Înţelepciunea neconvenţională ne arată cu totul alte căi. Întrebarea cheie pare să fie următoarea: în cîte feluri ne putem organiza viaţa, ca persoane şi comunităţi, fără să o transformăm într-un coşmar trist, pentru a ne pune la adăpost de toate pericolele generate de ideile mai mult sau mai puţin bolnave ale unor oameni care se hotărăsc într-o bună zi să pună mîna pe pistol pentru a le vedea puse în practică? Nu cumva diagnosticul lipsă nu este doar cel care l-ar fi ţinut pe Beivik departe de mijloacele şi circumstanţele care i-au dat ocazia să facă atît de mult rău, ci şi unul al societăţii în care Beivik şi-a trăit obsesia? Înţelepciunea neconvenţională atrage atenţia asupra stolurilor de lebede negre care pîndesc peisajul aparent cuminte al modernităţilor tîrzii. Joaca întretăierii dintre lumile reale şi cele virtuale nu este nici pe departe lipsită de riscuri, iar unele dintre ele se vor consuma în zona de care depindem cu viaţa. Valurile de violenţă simbolică, virtuală, dar şi reală, care ne mătură zilnic peisajul social, activităţile profesionale şi recreative, nu trec fără să lase urme, atît asupra psihicului afectat de patologie, cît şi asupra celui "sănătos"; pericolul vine uneori de acolo de unde nu se aşteaptă nimeni, iar pentru a-l întîmpina şi a-i disipa potenţialul distructiv nu sunt neapărat necesare eforturi poliţeneşti supra-dimensionate şi legi care să restrîngă libertăţile cetăţenilor, este adesea suficientă doar o privire mai atentă şi mai puţin încarcerată de prejudecăţi asupra temei drobului de sare.