Pisica fără nume

Stătea, tristă, pe un calorifer. Era o pisică splendidă, din rasa Albastră de Rusia. Ştiam povestea ei. Fusese abandonată de o cretină, o specie atât de răspândită astăzi. O "studentă" la cine ştie ce "privată", care se mutase episodic în blocul în care locuiam pe atunci. Se săturase de pisică şi o abandonase, la plecare. Acum bietul animal apărea, din când în când, prin zonă. După privirea pierdută şi după blana care începea să îşi piardă strălucirea, nu mai avea mult până să dispară cu totul.

Mi-am adus aminte de soarta micii feline zilele trecute, când am condus pe şoselele patriei. Am fost şocat de numărul mare de animale lovite de maşini, ale căror leşuri stăteau pe şosea sau prin şanţuri. Nu am mai văzut pe nicăieri aşa ceva. Am stat anul trecut în Virginia, unde mai vezi căprioare sau bursuci morţi pe marginea drumului. Dar acolo pădurile nu au dispărut încă în tăieri ilegale şi sunt pline de animale sălbatice. La noi însă, cele mai multe creaturi lovite de maşini sunt domestice.

Unii ar spune, poate, că avem alte treburi mai urgente. Spre exemplu, alegerile. Mă îndoiesc că problema se pune aşa. În alegeri trebuie să decidem într-o manieră partizană. Unii cred că avem problema X, alţii Y. Unii cred că trebuie rezolvată aşa, alţii în alt fel, diametral opus. De aceea numără voturile.

Dar există chestiuni care nu sunt, în mod normal, într-o ţară civilizată cel puţin, subiect de controverse politice. Chestiuni care ţin de umanitatea noastră elementară.

De umanitatea noastră elementară ţine felul în care ne raportăm la animale. O umanitate pe care nu avem dreptul să o punem în paranteză doar pentru că sunt, o dată la patru ani, alegeri. Sau o pandemie, la un secol.

Tot zilele trecute, presa raporta, ca un fapt divers, că în Danemarca urmau să fie ucise toate nurcile din crescătorii. S-a descoperit acolo o nouă variantă, mutantă, a coronavirusului care face acum ravagii. Se pare că are potenţialul de a trece de bariera imunitară a vaccinurilor care sunt acum dezvoltate în laboratoare. Aşa că guvernul din Copenhaga a luat decizia, radicală, a eliminării tuturor acelor creaturi.

Şocant, pentru mine, este tonul acestor ştiri. Laolaltă cu reducerile de Black Friday, ca şi cum ar fi vorba de nişte sticle goale duse la groapa de gunoi. Sunt 17 milioane de fiinţe. Sociale. Nu au făcut rău nimănui. Şi totuşi această "industrie" oribilă este tolerată într-o ţară atât de civilizată ca Danemarca. Milioane de nurci crescute în cuşti minuscule, în care efectiv înnebunesc înainte de a fi electrocutate şi jupuite.

Cred că avem datorii, ca specie, faţă de unele dintre aceste animale. Faţă de pisici, bunăoară. Ele nu sunt sălbatice. Nici complet domestice, este drept, aşa cum ştie oricine s-a crezut "stăpânul" unei pisici. Ele au evoluat zeci de mii de ani lângă oameni. Nu pot trăi în pădure nici dacă ar decide să facă asta. O pisică trebuie să fie pisica cuiva. Măcar, vreme de câteva secunde, a unui trecător care îi spune o vorbă bună.

Şi totuşi străzile noastre sunt pline de pisici ale nimănui. Ce s-a petrecut cu noi, încât au ajuns aşa?

Cu câinii este mai simplu de explicat. Mulţi au ajuns pe străzi după ce comuniştii au demolat o parte din Bucureşti şi alte mari oraşe. De la curte, câinii au ajuns pe stradă. Gunoaiele s-au acumulat, ceea ce a permis înmulţirea exponenţială a haitelor. Mai nou, detectez şi o altă sursă. La fel ca în povestea pseudo-studentei iresponsabile, unii oameni par să cumpere câini de rasă şi apoi îi abandonează. Aşa îmi explic că văd din ce în ce mai des câini de acest fel care ajung vagabonzi.

Dar pisicile? O piaţă de pisici nu cred că există. Iar dărâmarea vechilor cartiere nu cred că a alimentat în aşa măsură exodul. Mai degrabă s-a schimbat felul nostru de a fi. Trăim vieţi tot mai izolate, mai neprietenoase.

Pisicile fac parte din peisajul străzii în ţări unde se păstrează o cultură mai relaxată, a sociabilităţii locale. În Corfu am fost urmărit, împreună cu doi prieteni, de o pisică ce ne-a găsit pe o plajă. Vreme de un sfert de oră s-a ţinut după noi, s-a urcat în copac, s-a dat în spectacol. După aceea a dormit până la dimineaţă în faţa uşilor noastre de la pensiune. Nu, nu era flămândă. Cred că se amuza cu noi, aşa cum ne amuzam şi noi cu ea.

Pisicile care trec speriate pe lângă noi, ne arată că s-a petrecut ceva. Ele nu mai aşteaptă nimic de la noi, iar noi nu mai avem ce le spune. Nici nu mai avem nimic de oferit, nimănui. Nici măcar un nume.

În mănăstirile de pe muntele Athos nu este permis accesul vieţuitoarelor "de parte femeiască" pentru a nu tulbura liniştea călugărilor. Nu doar femeile, dar şi vacile sau măgăriţele nu au voie acolo. Au făcut însă o excepţie pentru pisici. Mânăstirile au biblioteci vechi care atrag şoarecii. Acolo, pisicile păzesc hrisoavele despre mântuirea sufletului. Noi ne putem dispensa de aceşti gardieni cu blană, pentru că nu văd ce mai este nevoie să ne amintim. Societatea noastră nu mai este una a memoriei comune.