PLASAMENTE ALTERNATIVE Sayonara cu săbii şi colecţionari

Fără să ne prindem, au început licitaţiile de tablouri, sculpturi, desene, bijuterii, argintărie, cărţi, ceasuri, vinuri, chiar şi timbre, mobile şi imobile. Alis deja a ţinut două vânzări, fidelă ideii că septembrie e lună de lucru, Goldart a dat startul pe 21 septembrie iar, la a doua întâlnire, a împărţit miercurea trecută cu Artmark. Goldart a propus "Valori ale picturii româneşti", Artmark merge pe colecţii, una dominată de Gheorghe Răut şi prietenia lui cu Pallady, alta, la extreme, de artă asiatică.

Titlul întâlnirii a fost "Licitaţia de artă asiatică din colecţii româneşti" şi, deşi aflăm nişte nume străine ca provenienţă, nu putem contesta acest titlu, pentru că aparatul critic mai limitat nu ne oferă date de traseu sau tehnice relevante. Astfel, cea mai ieftină sabie din licitaţie, o sabie chinezească de bronz care a primit 2.000 de euro pentru vreo 2.500 de ani de existenţă, provine, ni se spune, din "fosta colecţie de arme antice a lui John Piscopo, San Diego, S.U.A". Această menţiune de prezenţă într-o colecţie ce aparţine trecutului ne permite bănuiala că, de la american, piesa a ajuns într-o colecţie românească. Doar că toate armele antice asiatice de vânzare pe diferite zone ale internetului, şi care au numele acestui colecţionar american în prezentare, apar cu menţiunea de "ex" la colecţie sau de "late" direct la regretatul colecţionar. Şi sunt cam sub mia de dolari.

Licitaţia a fost dominată de arme, de cele trei loturi de acest tip. Cu 7,5 mii de euro, cel mai mare preţ al şedinţei, s-a dat o "Katana de Kanesada, perioada Muromachi, 1532, însoţită de Oshigata". Descrierea este amplă şi generoasă, de această dată, aflăm totul despre katane, despre autorul Kanesada, despre caracteristicile lamei, despre suportul shirasaya sau koshirae, despre mânerul tsuka, teaca saya şi ornamentul menuki, dar nimic despre ce este şi ce vrea numita Oshigata care însoţeşte piesa. Anterior, se vânduse, cu 2.750 de euro, o "Wakizashi de Kanetaka, perioada Kanbun, 1661, însoţit de Oshigata şi certificat NBTHK". În traducere înseamnă o săbiuţă wakizashi, micuţa care însoţeşte katana la brâul samuraiului, bună de tăiat capetele şi să facă seppuku, făcută de Kanetaka, o familie celebră de fierari din Kyoto. Nu se spune nimic nici despre Oshigata, nici despre certificatul Nihon Bijutsu Token Hozon Kyokai, adică NBTHK, organizaţia care girează autenticitatea săbiilor japoneze, printr-un sistem complicat şi foarte serios de certificare, shinsa, şi de certificate, numite chiar origami.

Micile figurine, okimono sau netsuke, sau chinezeşti, ceva mai mari, au primit oferte între 350 şi 800 de euro, iar vasele nu au trecut de 600 de euro. Atenţia a fost captată, şi nu numai din cauza subiectului, de gravuri, de celebrele ukiyo-e sau nishiki-e, mai vechi sau mai noi, shin hanga. Cea mai scumpă, 900 de euro, a fost "Curtezana Sagawara Tsuruya visând la Daikoku", cu Isoda Koryusa ca autor. Două superbe imagini cu ronini de Utagawa Kunyoshi au plecat pentru 600 de euro fiecare. Dintre cele erotice, două nu s-au vândut, iar alte două, mai recente, au luat câte 200 de euro.

Stăm cam slab cu cunoaşterea artei extrem orientale, sunt doar câţiva cunoscători, iubitori şi chiar colecţionari. Dar nu a fost mereu aşa. Mă gândesc direct la generalul Gheorghe Băgulescu, erou al Primului Război Mondial, patriot şi personalitate vulcanică, scriitor şi om de acţiune care a ştiut să evite înrolarea politică. În 1917 refuză armistiţiul cu nemţii şi cere, prin manifeste răspândite în timpul retragerii în Moldova, să se continue lupta. Era de înţeles, trecuse Dunărea în campania din 1913, fusese rănit la apărarea Capitalei, luptase la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, îşi iubea la nebunie ţara şi voia să continue lupta. A fost judecat de Curtea Marţială dar a scăpat. Regăsim spovedania acelor zile în "Zile de Energie. Impresii şi povestiri de pe front 1916-1917", apărută în 1919. Faptul că peste tot, în acest volum, apare cu gradul din timpul primei conflagraţii mondiale, cel de căpitan, scris cu majusculă, era să îmi provoace ratarea volumului care mi-a picat miraculos în mână, la un anticariat. A doua privire m-a făcut să înţeleg minunea şi am cumpărat imediat preţioasa gioarsă.

I s-au oferit tot felul de funcţii, inclusiv cea de şef al guvernului, dar le-a refuzat. Dar nu pentru asta îl evocăm, ci pentru că a fost un mare cunoscător şi colecţionar, după unii cel mai mare din lume, de artă extrem orientală, chinezească, manciuriană, japoneză. A acceptat, foarte inspirat, funcţia de ataşat militar în Legaţia de atunci a României din Japonia. A exercitat această funcţie din 1934 până în 1939, a revenit pentru puţin timp în ţară, cât să mai respingă nişte funcţii politice, şi a fost retrimis în Japonia, în 1941, ca ambasador. Acolo a stat până în 1943, când era să fie asasinat, la ordinul Berlinului, chiar în birourile noastre, de români trimişi special să-l lichideze. Spirit liber, Băgulescu era împotriva dictaturilor şi a intoleranţei. Cel care respingea pacea cu nemţii în Primul Război Mondial lupta pentru pace în vremurile tulburi ce au premers declanşarea celui de al Doilea.

Cât timp a stat în Japonia, generalul Băgulescu a făcut o fantastică propagandă ţării noastre şi a descoperit cu nesaţ cultura, istoria şi arta japoneze. A scris "Yamato Damashii", adică "Suflet japonez", un roman despre istoria celor 47 de ronini, una dintre cele mai bune scrieri pe această temă, o poveste superbă, nu ca filmul cu acest titlu lansat cu puţini ani în urmă. A primit decoraţii şi aprecieri rare dar pe noi ne interesează colecţia excepţională de artă extrem orientală pe care a încropit-o în acest timp, considerată a fi cea mai mare din lume. Când a trebuit să plece din Japonia intrată în Axa politică nazisto-fascisto-militaristă, se vorbeşte de vagoane întregi de artă care trebuiau să îl însoţească. Din China a ajuns în America şi de acolo pe Coasta de Azur, împreună cu colecţia sa drămuită la tot pasul pe acest lung traseu. Într-un final, lasă moştenirea oraşului Menton, de lângă Nisa unde locuia, o colecţie formată din "obiecte de mobilier, 683 stampe din secolele XVII - XX şi 56 kakemonouri", după cum inventariază chiar Palatul Carnoles, muzeul ce deţine donaţia colecţionarului Gheorghe Băgulescu.

Tristeţea cea mare vine din faptul că un muzeu impresionant al artei "chino-japoneze", donat în totalitate de marele colecţionar, generalul Băgulescu, trebuia să fie ridicat la Bucureşti. După prima sa misiune la Tokio, colecţionarul a adus acasă o deja impresionantă colecţie din care a organizat o expoziţie la Ateneu. S-a ajuns la Insula Trandafirilor din Herăstrău, acum plină de giga-capete chele şi butaforice, pentru a găzdui un muzeu cum nu se vede prin zona noastră. Nu a fost să fie, a venit războiul, colecţionarul a plecat iar spre Japonia, ca ambasador de această dată, iar strădania sa de până atunci, cu mii de piese de mare valoare şi calitate, a rămas la Bucureşti, în diferite formule juridice. În 1973, s-au făcut acte pentru o parte din colecţie, cea de la Muzeul Naţional de Artă al României, din care mai apar, uneori, piese pe simeze.

Nici la Nisa şi nici la Menton nu există o stradă cu numele generosului colecţionar. Desigur, este o glumă, în România nimic nu poartă numele oşteanului său, colecţionar de artă, Gheorghe Băgulescu. În rest, să îl citim pe Mihai Epure, care s-a dedicat redescoperirii şi relevării acestei uriaşe personalităţi cu un destin dramatic.