PLASAMENTE ALTERNATIVE Şi totuşi, Brâncuşi

Inevitabil, Brâncuşi! Deşi, ce oare am mai putea aduce nou în această discuţie penibilă, saturantă, insistentă, cu un consum uriaş de energie în care face ravagii păcătosul fenomen contemporan al tribunei pentru "idiotul satului", după cum spunea Umberto Eco? Mai ales c-am tot pomenit, în această pagină, de Brâncuşi, marele sculp­tor, că am prezentat momente esenţiale din posteritatea recentă a genialului sculptor, încercând să luptăm împotriva necunoaşterii, vulgarizării şi banalizării acestui capitol esenţial din arta lumii, pornit de la noi, din Gorj.

Am prezentat fiecare vânzare de milioane a operelor sale, cu detalii despre viaţa acestora. În prezent, am văzut clar la televiziuni, nimeni nu ştie care este recordul de preţ pentru Brâncuşi. Am sărit când s-a iscat isteria imaginilor inedite cu Brâncuşi, urcate pe YouTube de un personaj din "Georgia" pe care "purtătorii de adevăr" din parabola lui Eco îl cereau depistat şi invitat cu onoruri în România, ba chiar şi la Academie. Am strigat în cerneală, atunci, că imaginile respective sunt publicate de doi ani pe un DVD pus în vânzare de Centre Pompidou de la Paris, omul din Georgia fiind, de fapt, o persoană care nu a ţinut cont de drepturile de autor pentru respectivul film. Aşadar, la Academie cu el! Sau la "Ambasador"?!

A fost şi isteria "Cuminţenia pământului". Moştenitorii acestei sculpturi au sperat că statul român o va cumpăra, atunci când au reuşit să o recupereze. Lucrarea nu putea ieşi din ţară, fiind din patrimoniul naţional, şi asta i-a scăzut preţul. A fost estimată la 11 milioane cu totul, din care 5 îi dădea direct statul, iar restul de 6 urmau să fie adunaţi de la poporul care, de altfel, şi-l revendică insistent pe artist. Ce a urmat depăşeşte cu mult momentul "ambasadoare Irina". Psihologii şi analiştii de orice fel au material pentru sute de teze de doctorat, analize şi simpozioane, cărţi şi articole. Cel mai tare a fost clipul video, de fapt un întreg şi nesfârşit filmuleţ care jongla cu aiureli pline de fantezie în jurul unor obsesii personale cum ar fi trenul, alb-negrul şi trauma istorică. Le vom regăsi mai târziu, anul trecut, şi trenul, şi atmosfera alb-neagră, în reclama unei firme care îţi trimite aparate prin poştă, dar se foloseşte pentru asta de imaginea unei persoane centenare a cărei biografie a fost răscolită intens. Până la urmă, nu s-a strâns nici un sfert din suma infimă ce trebuia strânsă şi, deşi 11 milioane costă mai puţin de un kilometru de autostradă sau drum expres, din cele care nu se fac la noi, situaţia a rămas ca în gară, una prin care trec numai trenuri alb-negre, pline cu obsesii.

Am rugat să nu îl mai considerăm pe Brâncuşi un ţăran şmecher, bine, hai, înţelept, care nu a avut alt scop în viaţă decât să îi "facă" pe parizieni şi, ulterior, pe americani, mai ales pe Peggy G. Sunt mărturii care ne arată un Brâncuşi integrat în boema de vârf a Parisului, şi asta destul de repede de la sosirea sa la Paris, în 1904. De altfel, au urmat zece ani de aur pentru artist, până a venit războiul. În 1913, americanii îl venerau la Armory Show şi fiecare sosire a lui la New York era o sărbătoare pentru artist, colecţionari şi public. Procesul cu americanii, ca să dovedească faptul că sculptura sa este operă de artă, şi nu produs industrial, a fost, de fapt, o lovitură de imagine, cam cum a făcut acum, sau măcar a încercat, donşoara Rimes.

Am scris şi despre marele festival Europalia, de la Bruxelles, care a prezentat, pentru prima dată în capitala Europei, o expoziţie Brâncuşi. România a fost invitată să fie vedeta Europaliei la mulţi ani după ce cam toţi din zona noastră au fost deja. Iar gazda expoziţiei nu este vreun spaţiu regesc, ci Bozar-ul, mai cunoscut pentru expunerile sale de artă contemporană şi actuală. Expoziţia a fost deschisă de cea mai mare specialistă româncă în domeniu, dar care continuă să îl considere pe Brâncuşi un "ţăran înţelept", şi de cel mai mare, la propriu şi la figurat, şezător pe scaunele Mesei tăcerii.

L-am tras de urechi pe CRBL când s-a pozat într-un unghi din care părea că renumita Coloană de la Târgu Jiu i se ridica dintre picioare, ca în fanteziile sale dubioase. Cântăreţul nu era, însă, "ambasador" şi nici în misiune oficială, desemnat de gestionarul Culturii să posteze pe reţelele sociale, spre ştirea inedita a tinerimii.

Irina Rimes, cântăreaţa, este, însă, ambasadoare a lui Brâncuşi. Deşi s-a vărsat mult sarcasm pe această temă, nu am aflat-o, încă, pe poanta supremă în domeniu, maximul de inteligenţă, spirit şi observaţie. O mai aştept, nicio problemă, dar acum, după Ziua Naţională Brâncuşi, parcă nu mai are aceeaşi aromă.

Avem, într-adevăr, o Zi Brâncuşi, nu naţională, ci simplă. A fost declarată "sărbătoare naţională", fără a fi liberă, prin Legea nr. 305/2015 privind declararea zilei de 19 februarie "Ziua Brâncuşi". Deşi iniţial avea un singur articol, unic, legea se dublează prin prevederea că "Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pot organiza şi/sau sprijini logistic şi material manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile". Cu toate că are patru-cinci rânduri, tot este mai mare decât cv-ul ministrului culturii.

Deşi legea din 2015, în puţinele sale cuvinte, vorbeşte de Ziua Brâncuşi, Ministerul de profil numai despre "Ziua Naţională Constantin Brâncuşi" pomeneşte. "Ministerul Culturii va marca, în data de 19 februarie 2020, printr-o serie de premiere la nivel teritorial, Ziua Naţională Constantin Brâncuşi 2020". OK!

Inevitabilă este şi Irina Rimes! Nu alegerea Irinei este greşită, ci toa­tă ideea este aiurea. Aproape toate argumentele sunt demontabile sau stupide de-a dreptul. Şi, totuşi, mulţi au sărit în apărarea cântăreţei.

Fac eforturi să nu alunec pe aceas­tă pantă vâscoasă, să iau fiecare argument la întors, nu de alta, dar aş ajunge la aceeaşi concluzie, că suntem impregnaţi de idei superficiale, de oralităţi ce nu au nicio legătură cu realitatea sau pur şi simplu realitatea este machiată. Aflăm, chiar din gură de ministru, că noua ambasadoare a internaţional apreciatului Brâncuşi este într-un top Forbes. Tehnică de manipulare clasică aşa că, aceia care s-au dus cu gândul la New York, să revină de urgenţă acasă, este vorba de Forbes ... România şi de supertopul intitulat foarte inteligent "30 sub 30".

Îmi plac unele melodii cântate de domnişoară, dar nu îi dau niciun credit în această discuţie. Pur şi simplu nu avea ce căuta în povestea cu a 144 aniversare a naşterii marelui sculptor, decât dacă ieşea dintr-un tort cântând "Happy birthday, Mister Sculptor", în momentul de maximă intensitate de la MNAR. Îi făceam ca unic reproş faptul că nu a ştiut să spună nu şi s-a lăsat atrasă într-o astfel de aventură cu expunere publică din toate punc­tele de vedere. Dar nu, ea este convinsă că merită şi chiar are vreun rost în discuţia despre Brâncuşi. Am simţit asta cu groază ascultându-i discursul din seara aniversării, cel cu blat de platitudini rostite cu voce slabă, insinuos, din care se ridică monumente de mare inepţie. "Arta este pentru oricine, arta este pentru mine, pentru voi, pentru tine, pentru noi, şî pentru dumneavoastră, domnule jurnalist, şî pentru dumneavoastră, domnule scluptor, ăăă, Alin Neacşu!". Mai rar am văzut un discurs aşa de vindicativ, şi niciodată Coloana recunoştinţei fără sfârşit nu a fost numită "o excrescenţă uriaşă a pământului". Irina Rimes nu mai este de mult o victimă inocentă, este o persoană disperată să tragă cât mai mult profit din poziţia în care a fost paraşutată.

Şi se văd clar, efectele. De ziua Brâncuşi ne-am pus la punct cu trăirile încă tinerei artiste, inclusiv când îşi lipeşte faţa de Coloană, cam cum îşi lipea prezidentul alte părţi de scaunele apostoleşti ale Marii Mese. Dar nu am văzut, în mainstream sau pe lângă, nimic despre deschiderea, la Târgu Jiu, în sfârşit, a Muzeului Naţional "Constantin Brâncuşi", chit că este gol, precum toţi împăraţii.