PLASAMENTE ALTERNATIVE Tescani, din neamul artiştilor

Există o frumoasă tradiţie în artele plastice româneşti, cea a reunirii în tabere. Acolo se nasc adevăratele legende, mai vii şi mai sclipitoare ca alte întâmplări cu creatori, atelierele şi particularităţile lor. Aceste tabere nu se petrec în oraşe, astfel că sunt lipsite de confort occidental. Sau, cel puţin, aşa era pe vremuri, când întreg poporul, creator sau nu, era lipsit de orice, nu numai confort occidental. Era multă reducere la condiţii vitrege ce stimulau la greu boema şi băutura. Dar se şi lucra. Este vorba de marii noştri artişti, meşteri cu viziune şi pricepere, cu har şi măiestrie. Se crea de zor, dar se şi zidea la legende cu poveşti. Cu cât nesaţ se povesteşte sau se spune că s-a auzit că un maestru anume, acum aflat pe un perete de muzeu, i-a spus/făcut/bip unui altuia, şi el tot pe un perete, în muzeu. Apa era rea şi din altă parte se aducea, de trebuia dezinfectată, iar lemnele erau mereu pe sponci sau pentru pictură. Proverbele, zicătorile sau, mai ales, discuţiile de zi cu zi sau din toiul şi lungul nopţii dădeau o greutate consistentă taberelor de creaţie.

Acum, dacă organizatorul este om cu stare şi cu dare de mână, confortul este pe primul loc. Materialele cu care se lucrează sunt şi ele de primă mână, de calitate occidentală. Doar discuţiile au rămas cele dintotdeauna, sincere, corozive, incitante, memorabile sau memorialistice. Tot ca întotdeauna, amprenta respectivei întâlniri de află, cu nume sau doar ca sugestie, în creaţiile ce vin şi în simezele, de asemenea, ale viitorului.

Dintre toate întâlnirile de creaţie de la noi, majoritatea au dansat doar o vară. În schimb, cele ce se ţin la Tescani adună aproape un secol de tradiţie, istorie şi experienţă. Tescani este o localitate din judeţul Bacău, din comuna Bereşti-Tazlău, mare şi bogată. Aici, vechea familie de boieri Rosetti-Tescanu, a ridicat un conac, cu un parc nemaipomenit, o biserică din secolul al XVIII-lea, mai multe căsuţe, terase, spaţii auxiliare. Aici s-a născut Maria Rosetti-Tescanu, celebră pentru că a devenit, după vreo trei decenii de când se cunoşteau, soţia marelui nostru compozitor, George Enescu. Ea este cea care are grijă de el în ultimii săi ani, supravieţuindu-i mai mult de un deceniu, până la moartea ei, survenită în 1968, la 90 de ani. Şi, da, era mai în vârstă decât Enescu cu trei ani.

Clădirea conacului, cu alură de palat din Crimeea, adăposteşte acum un muzeu dedicat muzicianului, unde aflăm mai multe obiecte personale, vioara primită la încheierea studiilor de la Paris, un pian la care a cântat Enescu, documente diverse, inclusiv despre Mihail Jora. La loc de cinste se află afişele premierelor operei Oedipe, cea franţuzească, din 1936, şi cea românească, mai bine de două decenii mai târziu. Conacul socrilor, de la Tescani, este locul legat de compunerea acestei piese, fie aici a fost începută, fie a fost finalizată. Două petece de hârtie vin să limpezească sau să tulbure lucrurile. Ultima dorinţă, ultima schimbare a testamentului de către Enescu, o numeşte pe soţia sa, Maria Cantacuzino G. Enesco drept legatar testamentar universal. Iar în 1946, când Maruca donează noii puteri, cea comunistă, domeniul de la Tescani, pentru a fi făcut centru cultural, ea îşi face şi mărturisirea testamentară de a fi îngropată la Tescani, lângă soţul său, George Enescu. Aveau să mai treacă 11 ani până la dispariţia compozitorului, dar ea nu avea nicio îndoială că aceasta va fi ordinea ieşirii din scenă. Într-un colţ, sub copaci, este un ansamblu de piatră dominat de o reprezentare a lui Enescu realizată de Boris Caragea în 1957, la doi ani de la dispariţia marelui compozitor. O copie donată de familia sculptorului a fost instalată, cam neinspirat, în Bucureşti. La Tescani, statuia de bronz marchează locul unde Maruca şi Enescu urmau să îşi doarmă somnul de veci.

Sunt multe de scris despre Tescani, Maruca şi Enescu. Este invocat şi un blestem în urma căruia atât tatăl Marucăi, cât şi fratele ei s-au sinucis. Inevitabil, sunt văzute fantome. La conac sunt cel puţin două picturi de mari dimensiuni care o reprezintă pe Maruca, una chiar din 1898. Maruca ni se arată ca o devoratoare de bărbaţi, autoare de fapte apocaliptice.

La Tescani a supravieţuit trecerii timpului, regimurilor şi chiar firmelor devoratoare de păduri o alee cu plopi înalţi şi bătrâni. Dreaptă, lungă, ca perspectivele studiate de artişti. Încadrează un câmp incredibil de plan, ce continuă parcul Tescanilor şi lasă să se vadă, paralel, încă o astfel de alee bordată de plopi, spre vârful culmilor. Se spune că acolo, pe pământul de sub porumb, se află o pistă de aterizare pentru avioane, fapt ce ne aminteşte că Maruca era mama celebrului aviator Bîzu Cantacuzino. Plauzibil, aproape cert.

Constantin Cantacuzino, aka Bîzu, era fiul Marucăi cu primul ei soţ, Mihai Cantacuzino, fiul celebrului Nabab, Gheorghe Cantacuzino, cel mai bogat om din România acelor vremuri. Celebrul aviator a fost căsătorit de trei ori, este tatăl prozatoarei Ioana Maria Cantacuzino, aka Oana Orlea, a doborât numeroase avioane ruseşti dar şi germane, în al Doilea Război Mondial, şi a reuşit să fugă din ţară în 1947, când ruşii puneau mâna pe aviaţia noastră şi îi persecutau pe aviatorii eroi de război, care le făcuseră atâtea probleme. Cu un an înainte, plecaseră Maruca şi soţul ei, George Enescu. În august 1933, acum 87 de ani, Bîzu Cantacuzino zboară, pentru obţinerea gradului II la brevetul de pilot de turism, pe distanţa Bucureşti - Tecuci - Buzău -Tescani - Bucureşti, vizitându-şi rudele din partea mamei, aşa cum făcuse cu Floreştiul tatălui.

Aici, în acest loc plin de istorie, armonie şi mister, se desfăşoară întâlniri ale artiştilor, uneori vin muzicienii, alteori literaţii şi plasticienii, dar şi toţi de o dată se întâmplă să participe la evenimentele de la Tescani. Taberele creatorilor de artă plastică au o tradiţie de 44 de ani, onorată şi în acest an. Nume mari ale acestor arte au venit şi au creat aici, amintim de Horia Bernea, de la a cărui dispariţie se împlinesc două decenii, de Ilie Boca, mentorul întâlnirilor de artă de la Tescani, şi de membrii prestigiosului grup de plasticieni Prolog, înfiinţat, după unele mărturii, chiar în timpul întâlnirilor de la Tescani.

Nu mai este nevoie să detaliem dar este greu, în aceste vremuri, să stai alături şi să vorbeşti despre artă. Nu este imposibil, desigur, cu respectarea cerinţelor de distanţare şi de protejare împotriva infestării cu coronavirus. Parcul de la Tescani oferă astfel de condiţii, şi în acest an au apărut ateliere individuale şi formale peste tot, sub copaci, în uşa bisericii de pe domeniu, pe terasele izolate, în spaţii misterioase de sub arcadele copacilor. Pictură, sculptură şi artă fotografică. Organizatorul întâlnirii din acest an, ca de vreun cincinal încoace, este Ovidiu Ungureanu, artist fotograf stăpân pe tehnică şi tehnici, care va realiza filmul întâlnirii, dar şi un film de prezentare pentru fiecare dintre artiştii participanţi. Iar în acest an au fost Mihai Sârbulescu, mărturisitor de culoare, Valeriu Şuşnea, pictor de mistere şi sfinţenii, Gabriela Culic, stăpâna bucureşteană a lupilor buni sau răi, Dionis Puşcuţă, îmblânzitorul unui bestiar gotic, Mihai Chiuaru, nume de rezonanţă al artei cu reşedinţă de Bacău, Ammar Alnahhas, sculptor de Damasc şi pictor de România, Diana Brăescu, din Bacău, dar cu buletin de Bucureşti, Luminiţa Radu, descoperitoarea umbrelor care desenează coroanele copacilor pe pământ, Sorin Otînjac, profesor de Iaşi, cu tuşe delicate şi poveşti miniaturale, Dumitru Macovei, puternic în culoare şi formă, pictor de mare forţă, avându-şi curtea voievodală la Moineşti, Sorin Nicodim, timişoreanul din Târgu Ocna, Mariana Popa, artist de valoare, copleşit de dosare, ceramistul Ovidiu Ionescu, care modelează pământuri sub formă de mesaj, sculptorul Gheorghe Zărnescu, autor de simboluri şi alegorii, şi, nu în ultimul rând, Sara Rodriguez, artista din Spania, care îl postcede pe tatăl său, Pablo Rodriguez Guy, spiriduş ce împrăştia culori vrăjite în ediţiile anterioare.