PLASAMENTE ALTERNATIVE Totul la o mie de euro

Într-o dimineaţă, ieşenii s-au trezit, trecând pe lângă busturile lui Ciprian Porumbescu, Nicu Gane şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea, că aceste busturi nu mai sunt, sau cel puţin pe postamentele unde le ştiau de mult timp. Şi le ştiau aşa de bine că nici nu au observat că au dispărut. Sau au observat după ce a trecut ceva timp de la dispariţia lor, de fapt au observat când au venit unii de la colectarea de metale vechi şi au zis că au resturi umane în curte. Cam mari, de uriaşi, şi de bronz. Era o ureche acolo, una de statuie. Deci, e clar, hoţii au luat busturile măiestrit turnate în bronz şi le-au căsăpit cu ciocanele şi dălţile, recuperându-le. Gânduri culturale te năpădesc când auzi că e vorba de Copou, de Iaşi, de Delavrancea, cel cu Ştefan, de Nicolae Gane, scriitor de bucăţi istorice şi el, politician dintr-o familie esenţială şi care a dat numele său colegiului din Fălticeni, şi de Ciprian Porumbescu, compozitorul genial şi dramatic, de tânăr dis-părut.

Le-am pomenit în ordinea vechimii lor, dramaturgul fiind portretizat în 1924 de Ion Mateescu, apoi Gane a fost văzut de francezul Richard Hette în 1943, iar Eftimie Gârleanu a realizat bustul lui Ciprian Porumbescu în 1957. Nu a fost o lovitură mârşavă, gândită şi executată rapid, ci o batjocură cu repetiţie, au luat un bust, nu s-a întâmplat nimic, au mai luat un altul, de pe postament, nu s-a întâmplat nimic, l-au luat şi pe al treilea, au fost dibuiţi şi arestaţi, deci nu s-a întâmplat nici acum nimic. Timpul dintre lovituri nu a fost folosit de "organe" ca să se mobilizeze şi să evite inevitabilul, adică distrugerea sculpturilor, ci pentru a aduna eventuale justificări. Desigur, nu sunt suficienţi poliţişti să supravegheze Copoul, ci doar pentru jecmănirea vânzătorilor din pieţe, impresionarea buticăreselor, exploatarea parcărilor ilegale sau legale şi enervarea participanţilor la trafic cu tot felul de aere de apărători ai ordinii publice. Cei care deţin fotografii cu "locali", foşti "comunitari", pentru care bacalaureatul nu este obligatoriu, dormind în maşinile de serviciu şi în timpul serviciului, la adăpostul întunericului sau al parcărilor de bloc, să le dea la presă, că ea e singura care mişcă lucrurile şi înţelege ce se întâmplă. În rest, să ne rugăm ca tablourile din afacerea Carcaliu Connection, furate de la Rotterdam, să nu fie distruse, altfel nimeni nu ne mai bagă în Schengenul oamenilor normali la cap.

Există, totuşi, în această confuzie nebună, o oază a celor ce apreciază arta, scot bănuţii din buzunar ca să şi-o apropie şi niciodată nu ar fi furat sau nu ar fi comandat furtul unor opere de artă ce nu pot fi expuse sau comercializate. Să trecem în revistă ce s-a mai petrecut la întâlnirile lor, începând cu cea mai recentă, Alisul de marţi. S-au dat 20 din cele 74 de picturi ale ofertei, un raport de aproape 1 la 4, ceea ce ar fi părut foarte puţin, înainte de 2009, dar este un fel de normalitate a momentului. Preţurile ar putea fi şi ele caracterizate la fel, mari pe vremuri, mai mici şi greu de confirmat, în prezent.

Cel mai mult s-a obţinut pentru o pictură din periplul japonez al lui Samuel Mutzner, cel apreciat şi în Venezuela, unde s-a pus la baza şcolii naţionale de artă, ajungând acolo după sejurul nipon. "Grădina publică" din 1915, ultimul tablou din Japonia al pictorului Mutzner, a fost vândut la Alis cu 121 de mii de lei. Nu vom transforma în euro, pentru a sublinia faptul că Alis este singura casă de licitaţii de artă de la noi care pune preţurile în moneda unică naţională, nu în cea comună, europeană.

O altă vânzare semnificativă a fost o pictură de Corneliu Baba, o superbă "Femeie la oglindă" din 1924, pentru care s-au obţinut 36 de mii de lei, foşti RON. Ar mai fi vreo două oferte pe la suta de milioane, ceva pe la mia de euro şi res-tul se duce spre zone în care e mai scumpă hârtia pe care am scrie des-pre ele. O natură statică cu flori, în tonurile dure ale lui Sălişteanu, a obţinut 3,6 mii de lei, ceea ce este sub o mie de dolari. Din fericire, mia a fost totuşi dată, mai exact pe un Petre Velicu cu fracturi şi pseudocolaje ce nasc planuri suprarealiste. Şi titlul, "Abstinent" pare luat din altă lume decât cea în care se află România, pe un loc fruntaş într-un clasament recent al ţărilor care consumă alcool.

Desigur, în partea nevândutelor au rămas frumuseţi rare şi tăcute, probe de măiestrie a unor artişti irepetabili şi rapid uitaţi din istoria artei noastre, mai ales din cea strălucitoare a secolului trecut. Nu sunt piese de muzeu, dar la cât se cere pe ele sunt sigur piese de luat şi de început colecţii cu ele. Dacă aţi început deja, atunci consolidaţi, îmbogăţiţi, expuneţi! La Cercul Militar Naţional, un colecţionar important ne vorbeşte de peştişorul de aur, cu dorinţe îndeplinibile în loc de icre, totul într-o colecţie de artă construită pe o idee, pe o temă, mai exact, cea a... peştelui.

La Goldart a fost o licitaţie aseară, exact când chemările tiparului deveniseră irezistibile şi imperioase. Trebuie neapărat să amintim, însă, şi să subliniem un Ţuculescu mic şi albastru, totemic, reprodus pe o copertă de revistă de cultură acum 20 de ani şi vândut acum cu 16 mii de euro. Cu 4,4 mii de euro s-a vândut o bătrână care dă cu acul în ceva nedefinit, ca o şosetă, oricum peste estimarea de licitaţie. Amintind cromatic de un ou la tigaie, o pictură de Piliuţă a plecat şi ea pentru 2,3 mii de euro, iar o delicateţe în rochie albastră, de Sever Burada a obţinut 2 mii de euro. De asemenea, un Mircea Ciobanu, artistul care a plecat să ardă în străinătate, unde s-a şi stins la 41 de ani, a rămas în chingile estimării, fără nici un salt sau măcar ridicare, rămânând la 1,5 mii de euro. Este un preţ cu repetiţie, regăsit la "Portretul unui teolog" de Nicolae Vermont, şi un crâng de Adam Bălţatu.

Şi în această situaţie există piese deosebite care nu au fost cumpărate, deşi preţurile nu cereau calcule prea detaliate. Desigur, pare că uităm, când spunem asta, că toată lumea are probleme, că nu este zonă socială neatinsă de criză, că, inclusiv atunci când lucrurile par să meargă bine, din nou, există un sentiment de teamă, pe care ne place să îl confundăm cu previziunea, şi ne spune să stăm cuminţi, că nu este momentul. Nesiguranţa zilei de mâine funcţionează pe termene cât mai scurte, şi mâine chiar înseamnă mâine, de multe ori. Pe piaţa de artă, mia de euro a devenit un prag expresiv, un euro în plus este mult, sutele sunt acceptabile. Un pescar pe o mare ca de Balcic, de Kimon Loghi, este vândut la 900 de euro, dar un peisaj cu personaj de Bogdan Pietriş, care tindea la 2 mii de euro, nu mai pleacă. Hoţii de busturi au luat lei cât vreo 600 de euro pe munca lor de distrugere şi pe bronzul rezultat. Au luat ţigări şi băutură de aceşti bani, elemente esenţiale, în ziua de astăzi, pentru existenţa cotidiană. Dacă ar fi obţinut o mie de euro, ar fi intrat în afaceri, furau tot din spaţiul public ieşean sau chiar "comunitari" cu maşina de serviciu cu tot.

Un tors feminin, roz şi sexy în expunere, de Aurel Bordenache, a reuşit una dintre puţinele creşteri de preţ, venind de sub 450 de euro pentru a se opri la 750. Nu este enorm, nici măcar mult, dar să nu uităm să observăm că nici toate ofertele de excelenţă artistică propuse de la 3 la 8 sute de euro nu îşi găsesc un nou proprietar, piaţa fiind saturată inclusiv la acest nivel de preţ, într-un excepţional raport cu calitatea. Mai mult ca niciodată se face transpunerea preţului ofertei de artă în situaţii de viaţă, şi constatările nu sunt deloc încurajatoare pentru vânzarea de frumos. 40 de milioane înseamnă apă vie şi curată şi rece pentru multe familii care preferă să nu aibă nimic pe perete, dar să se bazeze pe ceva în portofel, pentru supravieţuire sau chiar pentru viitorul afacerilor.