Plecarea unei populiste

Doamne, credeam că nu se mai termină!... Mă întrebam cât vor mai putea răbda oamenii aceia. Dar uite că există dreptate. Lumea s-a lămurit cine se ascundea în spatele zâmbetelor regizate. Zilele trecute şi-a anunţat demisia. Nu va fi regretată.

Mă refer la Jacinda Ardern, şefa laburiştilor din Noua Zeelandă şi, din 2017, Prim-ministrul acelei ţări. Nu cunosc, în istoria recentă, un personaj a cărui imagine publică este mai îndepărtată de realitate. Jacinda Ardern a fost, de ani de zile, icoana Stângii "progresiste". Mai mult decât imaturul Trudeau, Prim-ministrul Canadei. Mai mult decât ciudatul Emmanuel Macron, preşedintele Franţei. Şi mai mult decât radicalii din Podemos-ul spaniol.

În bună parte, asta se datorează teatrului pe care Jacinda Ardern îl juca permanent, în faţa camerelor de televiziune. Îşi compunea o figură de evadată de la orfelinat. Adesea plângea sau ofta. Susţinea mereu că este o persoană căreia "îi pasă". Întrebată cum vrea să fie amintită după demisia ei, a cerut să fie considerată o persoană care a "vrut întotdeauna să facă ce este bine".

Problema este că definiţia "binelui", în acest caz, este cu totul unică. Când Noua Zeelandă a fost lovită de virusul scăpat din laboratorul din Wuhan, Jacinda Ardern a închis graniţele. Multe alte ţări au făcut la fel. Dar Ardern a apăsat pe pedală la maxim. Graniţele au stat închise cam doi ani.

Nici măcar cetăţenii neo-zeelandezi nu au mai fost primiţi în propria ţară. Zeci de mii de familii au fost scindate. Copiii au fost separaţi de părinţi, oameni cu boli terminale au fost blocaţi pe aeroporturi de pe alte continente. Guvernul a făcut apoi un fel de loterie, pentru ca 5.000 de neo-zeelandezi să fie, totuşi admişi. În total. La circa 50.000 de aplicaţii pe lună. Iar "norocoşii" s-au pomenit puşi cu forţa în carantină, în magazii ale guvernului, şi obligaţi la plata a mii de dolari pentru privilegiul de a reveni la ei acasă.

Desigur, regulile acestea erau valabile dacă erai un simplu cetăţean. Dacă erai un sportiv de top, actor celebru sau miliardar, atunci egalitarista Ardern aplica alte reguli. Aterizai la bordul unui avion privat şi beneficiai de o excepţie...

În tot acest timp, madame Ardern făcea circ. Şi-a botezat fiul, acum de doi ani, cu nume maore. Avea tot felul de idei despre cum Noua Zeelandă ar trebui să fie mai puţin britanică şi mai mult "indigenă". Ca şi cum maorii nu ar fi fost, la rândul lor, migranţi sosiţi în insulele Noii Zeelande doar cu puţin înaintea britanicilor.

Sub regimul Jacindei Ardern, criminalitatea a luat avânt. Noua Zeelandă era, înainte să fie guvernată de laburişti, una dintre cele mai sigure ţări din lume. Acum bandele de motociclişti şi traficul de droguri au devenit banale.

Realitatea de pe străzile din Noua Zeelandă nu era însă ceva care să o deranjeze pe tovarăşa Ardern. Ea avea o misiune. Nu ştiu să fi văzut, în ultimii ani, un politician mai pătruns de simţul propriei importanţe. Şi mai convins că are dreptate, împotriva şi deasupra oricărei evidenţe. Jacinda Ardern, de fapt, era doar o activistă. Între 2008 şi 2010, a fost preşedinta Uniunii Internaţionale a Tineretului Socialist.

Cum a ajuns un asemenea personaj în centrul politicii naţionale? Pe baza listelor de partid. Exact cum au ajuns în fruntea bucatelor şi politicienii din România. Nişte anonimi care au fost puşi pe un loc eligibil.

În 2019, văntul i-a suflat în pânze. Un dezechilibrat a împuşcat fatal, în două moschei din Christchurch, 51 oameni. Jacinda Ardern a prezentat atentatul, fără scrupule, ca fiind al unui "extremist de dreapta". În realitate, individul pretindea, în "manifestul" său dezaxat, că Republica Populară Chineză este modelul său politic. Restul era o salată de cuvinte care nu cred că putea fi produsul unei minţi cât de cât lucide. Dar pentru a fi sigură că nimeni nu o contrazice, gardiana Noii Zeelande a interzis cetăţenilor săi, prin lege, să citească textul.

Acum Jacinda Ardern şi-a anunţat plecarea, pe motiv că este "epuizată". Cu câteva luni înainte de alegerile parlamentare şi concetăţenii săi sunt epuizaţi. Înlocuitorul său este un anume Chris Hipkins. Aşchia nu sare departe de trunchi. Cât a fost ministru al Educaţiei, Hipkins a desfiinţat testele standardizate şi a strâns şurubul statului în şcolile publice.

Mă tem că povestea aceasta nu s-a terminat. Neoficial, umblă zvonul că pentru Ardern se pregăteşte un loc călduţ într-o organizaţie internaţională. Pe undeva, ar fi logic. Trebuie ca cineva să predice despre pericolele "încălzirii globale" în vreme ce călătoreşte prin lume cu avioane private.

Pentru noi, de aici, morala este următoarea: Suntem în era populismului. Politicieni lipsiţi de substanţă, cu un discurs extremist şi incompetenţi, au găsit formula succesului. Care este deprimant de simplă. Orice ai spune şi orice ar fi - trebuie să plângi de mila altora. Pe umărul alegătorilor. Care încă nu s-au săturat de acest spectacol de matineu.