Politică de vară

La munte, la Breaza sau la Vatra Dornei, pentru semi-opoziţia conservatoare sau ultra opoziţia socialistă, la mare, la Mamaia sau la Costineşti, pentru fraţii inamici PNL şi PD au fost organizate deja obişnuitele şcoli de vară. Oferta specială a partidelor a presupus, dincolo de locaţie, mai mult discursuri şi mai puţină teorie. Probabil, în adaptarea românească, şcoala politică de vară seamănă mai mult cu o cabală de partid decât cu o sursă de cunoştinţe. Nici doctrina, nici programele nu au preocupat participanţii la şcolile de vară, ci doar tehnicile de supravieţuire politică, de parcă totul se reduce la o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Nu viitorul, ci prezentul conflictual a fost pe buzele tuturor. PNL şi PD şi-au administrat cu nonşalanţă lovituri, deşi reconcilierea era afişată de lideri. Dueliştii de serviciu Orban şi Berceanu s-au întrecut în arta scrimei politice, iar subreta Elena Udrea a dat sfaturi practice privind strategiile de carieră pentru tinerii politicieni. Astfel că politica de vară a rămas o politică de atmosferă: provocatoare şi impulsivă.

Cam în acelaşi timp, tot la mare, dar la Atlantic, La Rochelle (socialiştii) sau la Mediterană, la Marsilia (conservatorii lui Sarkozy) partidele franceze treceau prin aceeaşi experienţă. Iar pentru francezi, prezidenţialele din aprilie 2007 îşi pun amprenta asupra conflictului politic. Cu toate acestea, şcolile de vară au fost şi un şexerciţiu ideologic, nu doar o tribună în plus. Spre exemplu, sarcozienii din Uniunea pentru o Mişcare Populară au creat un grup de lucru pentru a elabora programul partidului pentru alegerile legislative din 2007 ce va fi supus în toam-nă votului militanţilor. Iar socialiştii, deşi nu şi-au rezolvat problemele privind candidatul la prezidenţiale, s-au concentrat asupra temelor clasice: piaţa muncii şi educaţia. Însă pentru partidele franceze construcţia ideologică este esenţială, iar şcolile de vară sunt unul din momentele în care militanţii se dezlănţuie. Democraţia de partid, cea care face diferenţa între un regim oligarhic de partid sau o democraţie pluralistă, a funcţionat încă o dată. Şi dacă sâmbătă, la Marsilia, plimbarea demonstrativă cu şalupa a Ceciliei şi a lui Nicolas Sarkozy a făcut deliciul presei, problemele de fond nu au fost neglijate. Divorţul şi reconcilierea dintre ministrul de interne, mai mult decât probabil prezidenţiabil, şi soţia sa nu a limitat interesul pentru dezbaterea ideologică a opiniei publice franceze. Iar publicul nu s-a intoxicat, ci doar s-a informat.

Nici Jacques Chirac nu a fost prezent pe la vreo şcoală de vară. Căci treburile statului impun un statut, iar politica de partid nu este compatibilă cu acesta. Diferenţa de abordare dintre Traian Băsescu şi omologul său francez nu este o noutate. Deşi Chirac este în căutarea unui partid pentru care să candideze în 2007, nu a forţat limitele. Căci, statul e un spaţiu public, pe când partidul e o organizaţie privată, iar amalgamul dintre cele două devine periculos pentru stabilitatea instituţională. Dar confuzia rolurilor şi valorilor este deja un fapt cotidian în România. Faptul că, la doar o zi după ce vorbise tinerilor democraţi la şcoala de vară, preşedintele, dar şi primul ministru s-au dus la meci şi au fost filmaţi alături de Dumitru Dragomir nu mai miră pe nimeni. Căci, nu-i aşa, fotbalul este un motiv bun pentru ca diferenţele ideologice să se estompeze. Ba, chiar să dispară. Să ne mai mire bunăvoinţa faţă de unele terase ilegale din Herăstrău?

Vara nu pare propice pentru politica de construcţie şi idee, dar nici în celelalte anotimpuri interesul pentru valori şi ideologie nu e prea mare. Pragmatismul politic românesc îneacă orice încercare de evadare din cadrul stabilit. Iar consecinţele nu întârzie să se vadă.