"Cînd totul devine politic, este sfîrşitul politicului ca destin, este începutul politicii ca politică şi mizeria imediată a acestei culturi politice", observă Baudrillard în paginile Strategiilor fatale. Puţine spaţii cunosc mai bine decît cel românesc meandrele şi nuanţele acestei degradări, care ne ţine loc de trecut şi prezent, deopotrivă. Vestea proastă (pe cea bună o las în seama dumneavoastră!) este că lucrurile nu se opresc de la sine, iar întrebarea pe care suntem obligaţi să ne-o punem, nu doar pentru a ne lua la trîntă cu teoria, ci şi încercînd să descifrăm realitatea, este: Unde se opresc lucrurile? Există o limită a degradării politicii şi care este aceea? Iar, dacă într-o logică anume a lucrurilor nu există una, atunci se încheie vreodată cercul, pentru a mai avea cîndva şansa de a reveni la origini, în partea cu sens a politicii ca vehicul al destinului naţional?
Lumea noastră la zi şi, ceva mai general, lumea de azi, ne obligă să facem constatarea că politica a intrat deja hotărît şi adînc în teritoriul derizoriului şi nu pare grăbită să-l părăsească prea curînd; în orice caz, nu înainte de a-i fi explorat toate cotloanele. Esenţa termenului derizoriu nu ţine atît de laturile semnalate în DEX: lipsa de importanţă, de însemnătate, de conţinut, de valoare a unui fapt. Toate acestea sunt consecinţe ale unei mişcări, mai precis ale unei căderi. Nu în sensul comun, "s-a împiedicat şi a căzut", ci în sens biblic, unde căderea este o dislocare fundamentală, nu doar părăsirea cursului normal; este crearea unui traseu alternativ la Ideal, care duce într-o lume aflată la polul opus. Căderea este o curbă ale cărei puncte definitorii, începutul şi sfîrşitul, se află pe tărîmuri diferite, opuse, deopotrivă structural şi axiologic. Expresia "a cădea în derizoriu" ilustrează perfect toată această perspectivă. În derizoriu nu ajungi la pas, sau din întîmplare, printr-o simplă rătăcire, ci printr-o cădere; un fapt existenţial fundamental.
România, societatea ei, a avut şansa unei întemeieri în ţinutul cu sens al politicii, în Decembrie 1989. A ratat-o fără să ezite prea mult, dar cu o rîvnă de care au dat dovadă nu doar "părinţii fondatori", ci şi urmaşii lor. Exemplele sunt uşor de găsit, pe toate drumurile, cu duiumul. Ideea de partid politic a fost dinamitată cînd legea a decretat că oricare trei sute şi ceva de oameni care s-ar aduna sub un stindard, sau mai precis sub poala unui document pe care l-au semnat, se cheamă că sunt partid şi în consecinţă au drept de evoluţie pe scena politică. Ba, chiar au avut drepturi patrimoniale, pe spinarea bunurilor publice ale statului! Legile ulterioare au înlăturat această deficienţă, dar n-au rezolvat niciuna dintre celelalte condiţii necesare recunoaşterii şi funcţionării acestor instrumente ale construcţiei şi acţiunii politice. Principiul parlamentarismului, ca formulă de reprezentare a voinţei electorale, a fost spulberat cînd, printr-o simplă "scăpare" constituţională s-a creat, cu bună ştiinţă, posibilitatea ca între expresia electorală a parlamentului şi formulele politice de guvernare să nu mai existe nicio legătură, orice aranjament ulterior fiind posibil. Principiul responsabilităţii executivului în faţa autorităţii legislative a fost şi el spulberat, prin abuzul, insistent repetat, al guvernării prin ordonanţe şi prin asumarea răspunderii pe pachete de legi a căror miză nu avea nimic de a face cu excepţia pe care o presupune procedura în cauză. Guvernarea prin lege a fost distrusă prin simpla formă procedurală (aberantă) care transformă Parlamentul într-o fabrică de acte cu putere de lege, dar cu valoare de reglementare zero, ori chiar minus, pentru simplul motiv că cineva, la origini, n-a putut în ruptul capului să înţeleagă cum mai este Parlamentul punctul zero al Democraţiei, dacă n-are voie decît să discute, să amendeze şi să aprobe legi, nu să le şi facă, cu mînuţele lui! În sfîrşit, ca să nu lungesc lista prea mult, politica în ansamblul ei a fost zvîrlită în derizoriu prin crearea unui spaţiu privilegiat, în care acţiunile, deciziile şi faptele guvernării, ale deţinătorilor puterii, fie ea executivă, legislativă sau judecătorească, nu poartă nicio încărcătură de responsabilitate, nicio formă de decontare faţă de electorat, ori chiar faţă de lege! Politica la noi este un soi de El Dorado, un teritoriul al gratificaţiei fără limite şi al lipsei totale de răspundere pentru faptele proprii, pentru consecinţele suportate de restul societăţii. De aceea, politica din România a traversat cu viteza luminii plaiurile întinse ale ricolului. Iar acum, se pregăteşte să treacă dincolo, în "ţara" vecină, cea a obscenului!
Ce-i aceea obscen? O să-l rugăm tot pe Baudrillard să ne spună: "Mai vizibil decît vizibilul, iată obscenul". Aş adăuga totuşi o nuanţă. Obscenul nu se naşte doar din această supra-expunere, nu este doar rezultatul faptului că cineva nu se mulţumeşte cu afişarea faptei tale, ci încearcă cu tot dinadinsul să-ţi scoată ochii cu ea, să te împiedice cu bună ştiinţă să întorci în altă parte capul, ori să îţi pui mîna la ochi. Obscenul mai înseamnă şi trecerea unei linii de demarcaţie, în timpul acestui proces de supra-expunere. Linia care, convenţional, în orice societate, separă ceea ce este acceptabil ("se cade") de ceea ce nu este acceptabil ("nu se cade") şi, prin urmare, nu are şi nu poate pretinde loc în spaţiul public. A trece în spaţiul public, dincolo de această linie, este obscenitate. Cu ajutorul masiv şi deloc dezinteresat al mijloacelor tehnologice de comunicare mediatică, politica din România a început deja să exploreze primele parcele ale obscenului. Nu se mai mulţumeşte să-şi spele rufele murdare în public, face toate eforturile să ne scoată ochii, să arate tuturor şi pe îndelete, în cele mai mici amănunte, în ce constă operaţiunea şi cît de bogată în nuanţe este zona căcăniu a paletei sale de culori!
1. conform modelului PE- institutie UE
(mesaj trimis de Salomeea în data de 06.04.2012, 07:53)
cum mai este Parlamentul punctul zero al Democraţiei, dacă n-are voie decît să discute, să amendeze şi să aprobe legi, nu să le şi facă, cu mînuţele lui!
Daca Tratatul de la lisabona a dat puteri mai mari Parlamentele nationale s-a avut grija ca ele sa imprumute din natura rolului Parlamentului european.
1.1. Analiza lucida.. (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de C.A. în data de 06.04.2012, 14:24)
Analiza facuta de editorialistul de astazi este lucida si trista..Culoarea cacanie probabil reprezinta un melanj rosu,galben -portocaliu .. Culoarea se reflecta ,probabil, si in constiintele protagonistilor din actualul parlament. Ce va fi in continuare,ser poate observa dupa raportul dintre transfugii ce migreaza spre gasca pnl-ista raportat la cei ce fug spre gasca psd-ista. Se incearca formarea unui grup puternic format din pnl si pc ,plus trasfugii ,izoland psd-ul ,impreuna cu ce a mai...
1.2. de acord cu CA (răspuns la opinia nr. 1.1)
(mesaj trimis de Salomeea în data de 07.04.2012, 10:53)
Mai intelept sa pastram elementul supriza!
1.3. Raspuns pentru Salomeea.. (răspuns la opinia nr. 1.2)
(mesaj trimis de C.A. în data de 07.04.2012, 12:19)
In ordine,sa asteptam putin. Posibil o prima surpriza va veni din alta directie, diferita de politic dar cu efecte majore asupra politicului..Posibil o confruntare intre doua tendinte interne, cu efect major asupra populatiei,in special asupra celor cu posibilitati de trai reduse,si implicit asupra rezultatului la alegerile locale. Desi ,din surse sigure, se va incerca fraudarea masiva a acestor alegeri . In opinia noastra, aceasta oferta ,ce are un caracter social, nu va veni din partea...