Politica moare în braţele mahalalei

Citesc, mai zilele trecute, plin de admiraţie jurnalistică şi, de ce să nu admit, cu un pic de invidie profesională, un titlu care dă glas îngrijorărilor actuale de pe scena politică europeană: "Politica moare... pe canapea". O cons-tatare datorată lui Leonard Berg-mann Knut, care se apleacă asupra fenomenului înlocuirii şi dizolvării politicii reale cu şi prin erzaţul talk-show-urilor televizate. Concluzia este simplă şi peremptorie: un joc mediatic, oricît de interesant şi de captivant pentru public, nu poate ţine loc de politică, adică de angajament civic, de responsabilitate şi decizie, iar dacă o face, atunci, asta echivalează cu asasinarea politicii.

Nimic mai evident în societatea românească, decît eşecul politicii. Mă întreb imediat şi inevitabil: "Unde şi de ce moare politica, la noi?".

"De ce" nu mai este de mult un mister! Dacă politica este redusă la "ceea ce fac oamenii politici în exerciţiul funcţiilor publice asumate, în administarea resurselor sociale şi a autorităţii", atunci politica, la noi, e moartă de mult. Mai precis, din ziua în care, în loc să propună, să selecteze şi să promoveze obiective strategice care fac posibilă dezvoltarea socială, a comunităţilor şi a fiecărei individualităţi, politica s-a transformat într-o simplă maşinărie de redistribuire a tot mai firavelor resurse bugetare, prelevate cu japca şi în cantităţi tot mai mari din buzunarul cetăţeanului, pentru a fi vîrîte, fără fereală, în buzunarele beneficiarilor guvernării şi ale grupurilor de agonisea-lă organizate în jurul centrului dominant de putere. Cînd s-a declanşat această boală terminală a politicii româneşti?, este o întrebare la care fiecare are un răspuns propriu; al meu este că lucrurile au decăzut pînă la acest abis nu de ieri, de alaltăieri, şi nici măcar în ultimii 20 de ani! Ceea ce vedem în eterna noastră tranziţie este doar o montare a aceleiaşi piese, într-o cheie frustă, împinsă deseori dincolo de limitele naturalismului.

Dar, dacă politica este "ceee ce fac cetăţenii cu valorile şi instituţiile politice", de care depinde funcţionarea regimului democraţiei şi respectiv bunul mers, dezvoltarea comunităţilor şi a societăţii care le agregă, atunci, politica, la noi, este încă "in statu nascendi". În România, cetăţenii n-au mai făcut politica să funcţioneze de cel puţin trei sferturi de secol. Asta nu pentru că sunt leneşi, ori răuvoitori, ci pentru că le-a fost confiscată de instituţiile puterii şi ale statului. În plus, au fost forţaţi, sub ameninţarea celor mai stricte legi şi grave pedepse, au fost dresaţi sau ademeniţi prin toate mijloacele să stea cît mai departe de ea, ori să se mulţumească doar cu "jocul cu mărgele de sticlă", al aşa ziselor "alegeri libere". Dar Revoluţia din Decembrie? Dar rezistenţa anti-comunistă? Dar Piaţa Universităţii? Dar alegerile post-decem-briste? Atunci, n-au făcut oamenii politică, măcar unii dintre ei? Ba da, dar cu excepţia cîtorva secvenţe ale evenimentelor din Decembrie 1989, aceste acte politice, în ciuda erois-mului sau a purităţii valorilor morale care le-au inspirat, nu au stabilit regulile jocului politic, cu atît mai puţin la nivel instituţional, şi nici nu au influenţat decisiv cursul politicii.

Unde moare politica la noi? Vedem zilnic, pe ecranele televizoarelor! În Mahala!

Mahalaua este bunica necioplită a "Periferiei" şi străbunica mult mai emancipatei "Suburbii". Filiaţia este rezultatul dezvoltării urbanismului modern, construit pe pilonii indus-trializării, comerţului, dezvoltării serviciilor şi a expansiunii instituţiilor administraţiei publice. Mahalaua este "un loc de trecere", un spaţiu-timp al tranziţiei, între o cultură comportamentală în curs de dizolvare (cea rurală), în măsura în care îşi descoperă inadecvările la cerinţele vieţii urbane şi una în stare embrionară, slabă, nesigură, construită pe temeiurile şi valorile fluide ale unei civilizaţii care, la noi, se inventează pe criterii ad hoc, odată cu dezvoltarea de tip aglutinant a noilor oraşe. În societatrea românească, procesul are o caracteristică istorică specială: de-valorizarea masivă, dispreţul dizolvant, reprimarea chiar, de către "orăşeni", a "vechii culturi", motiv pentru care suntem printre puţinele comunităţi lingvistice din lumea modernă în care apelativul "ţăran-ţărane!" are, în mediul urban, o puternică conotaţie peiorativă, păstrată pînă în ziua de astăzi!

Cultura socială a "mahalalei" este una a eterogeneităţii, marcată de o acerbă competiţie, dar şi de dezvoltarea embrionară a unor neo-comunităţi de vecinătate şi/sau de rudenie, cu forma denaturată, dar specifică, "gaşca".

Violenţa este constitutivă vieţii de mahala, de la exprimarea verbală, la pumn, cuţit, topor, iar mai nou pistol, după caz! Mahalaua, spre deosebire de oraş, nu conţine, nu face posibilă şi, la limită, nici nu admite diferenţierea dintre spaţiul privat şi cel public. Mahalaua este staţia de plecare pentru cei care dezvoltă, prin forţe proprii sau datorită diferitelor împrejurări sociale, un coeficient superior de succes social şi de integrare urbană. Ei sunt cei care visează să se mute din mahala "în centru" şi reuşesc să-şi împlinească visul, dacă nu la prima, măcar la a doua generaţie. În egală măsură şi inevitabil, mahalaua este şi locul privilegiat al eşecului şi, din această perspectivă, zona socială în care dospesc resentimentele, frustrarea, pe terenul cărora se dezvoltă mult mai lesne comportamentele de frondă, periferice, deviante, criminale. Literatura română are, prin calităţile de imaginaţie sociologică ale lui Caragiale, G.M. Zamfirescu şi Eugen Barbu, trei tablouri de geniu, diferite, dar care se completează, ale mahalalei, ca univers social.

Pseudo-modernitatea mentalităţilor urbane dezvoltate de societatea românească, grăbită să-şi uite şi mai ales să-şi renege "trecutul", dar incapabilă să-l depăşească, a aşezat mahalaua în periferia valorilor pe care le proclamă, dar rareori le şi profesea-ză, acoperită de dispreţ şi batjocură, sinonim pentru imund.

Acest tip de mahala rămîne universul de referinţă şi de inspiraţie al politicii româneşti, ridicat la rang de "respectabil eveniment mediatic" de cvasi-totalitatea mijlocelor de comunicare în masă. El este locul fericit al mitocanilor, mahalagiilor şi mahalagioaicelor, unde pseudo-politica noastră nu se duce neapărat să moară, ci să dea cu tifla celor care încă mai au pretenţia că Politica ar putea fi şi altceva decît o zarvă de bîlci, o "caterincă" menită să-i pros-tească pe "proşti"!