Politica şi benzile desenate

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la "naşterea" lui Tarzan. În 1912, Edgar Rice Burroughs publica într-o revistă prima povestire în care apare celebrul locuitor al junglei. Seria Tarzan a generat un adevărat fenomen cultural, ale cărui ecouri nu s-au stins nici până astăzi. Însă exis-tă şi un alt motiv pentru care merită să ne amintim de simpaticul om-maimuţă.

Edgar Rice Burroughs nu a fost un mare scriitor. Nici nu a pretins vreodată că este. A fost un om care a trăit într-o sărăcie lucie până să devină, aproape din întâmplare, un autor de succes. Pe vremea când a compus "Tarzan omul-maimuţă", el pornise o mică afacere, ascuţind creioane. Familia sa era falită, a dezvăluit el mulţi ani după aceea, însă "mândria ne împiedica să cerem de pomană".

Viaţa grea pe care a dus-o a contribuit la formarea unui caracter aparte. "Uram sărăcia şi l-aş fi strâns de gât pe acela care ar fi susţinut că sărăcia este ceva onorabil. Este o dovadă a ineficienţei şi nimic mai mult".

Tarzan a fost cel mai iubit dintre personajele sale. Dar mai puţin notorie este consistenţa ideologică a acestuia. Tarzan a fost, simbolic vorbind, un gen de campion al Dreptei, într-o serie de povestiri în care acesta se luptă cu maleficii agenţi ai comunismului sovietic. În "Tarzan, invincibilul" (1930) omul-maimuţă se luptă cu agenţii sovietici trimişi să jefuiască un oraş legendar din Africa. În "Tarzan triumfătorul" (1931), printre personaje apare chiar I.V. Stalin, care îşi trimite agenţii după omul-maimuţă. Spre satisfacţia anti-comuniştilor de pretutindeni, aceştia pierd, predictibil, lupta cu domnul în blană de leopard. Probabil că Stalin nu citise povestirea aceasta, pentru că altfel nu îmi explic un detaliu oferit într-o biografie recentă (Simon Sebag Montefiore, Stalin: The Court of the Red Tsar, 2004). Mare amator de cinematografie, dictatorului comunist îi plăceau filmele cu Tarzan. (Pe de altă parte, se pare că tot el a dat ordin ca John Wayne să fie executat de o echipă de asasini care ar fi ajuns până la Los Angeles înainte ca ordinul să fie anulat; Stalin era iritat de anti-comunismul actorului american).

Exista o vreme când şi eroii benzilor animate erau parte a unei culturi politice. Ei transmiteau idei şi formulau argumente. Erau confruntaţi cu dileme morale. Cred că este o măsură a sărăcirii spaţiului public faptul că astăzi nici măcar nu ne mai aducem aminte de "detaliile" acestea.

Tarzan a fost, fără îndoială, un personaj interesant. Obişnuit cu viaţa liberă, puternic, inteligent şi politicos. Altruist, se luptă cu germanii, cu japonezii şi cu bolşevicii.

Şi Stânga a avut personajele sale. Acestea s-au adunat în revista Pif, ale cărei prime rădăcini sunt într-o publicaţie clandestină din vremea Rezistenţei, din 1942. După aceasta, Pif a apărut, din 1969, ca o revistă deţinută de Partidul Comunist Francez. A dat faliment în capitalism.

Rahan este, într-un anume sens, opusul lui Tarzan. El are o viziune "internaţionalistă", dincolo de interesele de clan şi de hoardă. Arthur e o "fantomă justiţiară", iar Doc Justice este un specialist în arte marţiale care colindă lumea pentru a face dreptate. Principalul personaj din revista Pif este însă căţelul cu acelaşi nume, care a debutat în 1945 în ziarul comunist L'Humanité, cu scopul de a denunţa "nedreptăţile sociale".

Miza, în toate aceste producţii, era conturarea unor caractere morale, la care publicul era, fără îndoială, sensibil. Ce reprezintă motanul Hercule, companionul răutăcios al lui Pif? Sau Lucky Luke, cowboy-ul celebru al desenatorului flamand Morris (Maurice de Bevere), un admirator al Vestului american, un personaj care întotdeauna se pierde singur în asfinţit, după ce îi ajută pe ceilalţi şi nu împuşcă mortal pe nimeni?

Sau Calvin şi Hobbes, băieţelul neastâmpărat şi tigrişorul său, desenaţi de Bill Waterson, ale căror nume provin de la teologul Calvin şi filozoful Hobbes, cunoscuţi pentru reflecţiile lor asupra naturii umane. Sau Donald Răţoiul, care apare într-un film de propagandă din 1942 ce denunţă Germania nazistă.

Noi am avut "omuleţul lui Gopo", care a primit premiul festivalului de la Cannes (1957). Nu ştiu prea multe despre el, pentru că pe mine nu m-a "fermecat" înainte de 1989. Desenul său era prea abstract pentru mintea mea de copil de atunci, poate prea auster, ca şi timpurile pe care le trăiam. Am aflat că Ion Popescu-Gopo, creatorul "omuleţului", a murit în noiembrie 1989. Pe atunci, mulţi erau atenţi la altfel de ştiri.

Personajele acestea vin dintr-o zonă solară a spiritului omenesc, pe care am încetat să o mai explorăm, cu consecinţe deplorabile. Garfield, motanul portocaliu creat de Jim Davis în 1978, aduce aminte, într-o cheie umoristică, de filozofii cinici. "Dacă vrei să pari mai deştept, stai pe lângă cineva mai prost!".

Ceea ce ne mai învaţă simpaticele personaje este valoarea ironiei şi a jocului. Într-o lume atât de încrâncenată şi care se ia, adesea, prea mult în serios, nu cred că este puţin lucru.