Poliţist, substantiv

Mitingul sindical al poliţiştilor de vineri 24 septembrie, dar mai ales marşul acestora către Palatul Cotroceni, a provocat reacţia disproporţionată a preşedintelui.

Chiar dacă scandările acestora au luat forme nu tocmai compatibile cu responsabilitatea şi respectabilitatea unei meserii ce presupune asigurarea ordinii publice, preşedintele trebuia să îşi asume integral rolul constituţional ce îi revine.

Căci, înainte de a fi "adjectiv" cum sugestiv demonstra filmul lui Porumboiu, poliţistul rămâne totuşi un substantiv ce trimite la ordine, dar şi la politică.

Iar în celebrul şi atât de invocatul articol 80 din Constituţie, în al doilea aliniat se prevede expres că preşedintele "veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice" şi că "în acest scop, preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate".

Ori, poliţiştii - de altfel, organizaţi în sindicat - sunt parte a societăţii şi în virtutea acestui fapt (dar şi a experienţei de mai an când erau invitaţi de acelaşi preşedinte la negocieri la Cotroceni) cereau medierea preşedintelui.

 Deşi unii vor vedea în reacţiile verbale ale unora dintre manifestanţii de la Cotroceni amprenta "omul nou", acestea nu s-ar fi manifestat dacă nu ar fi fost întreţinute prin practica violenţei de la cel mai înalt nivel. Încă de la începutul lungului drum spre democraţie, din decembrie 1990, violenţa, fizică sau de limbaj, a fost prezentă. Înlăturarea violentă a regimului ceauşist, mai apoi mitingurile şi confruntările de la începutul anului 1990 sau violenţele electorale din mai acelaşi an, care au culminat cu "curăţenia" din Piaţa Universităţii au legitimat comportamentul violent. Deja Ion Iliescu a înţeles, probabil, cât de exact este proverbul românesc "cine seamănă vânt culege furtună"! Acum pare să fi venit rândul lui Traian Băsescu. Căci şi preşedintele în funcţie a considerat violenţa de limbaj şi ireverenţa drept virtuţi politice.

Dar, chiar dacă în această Româ­nie politica, poliţia şi politeţea par de-a dreptul opuse, acestea au, şi nu doar etimologic, o rădăcină comună. Nu doar pentru că toate cele trei noţiuni provin din aceiaşi rădăcină, grecescul polis, ci pentru că trimit spre modul în care se organizează ordinea într-o comunitate.

Puterea, care presupune ordine, nu poate însă subzista doar prin poliţie şi fără politeţe, fără acel set de norme de comportament specifice unei comunităţi stabile şi armonioase. Iar cei ce se joacă de-a politica şi se poartă că şi când poliţia ar fi doar o simplă funcţie de execuţie fără vreo legătură cu setul de principii care contribuie la organizarea societăţii, se mai pot înşela.

Ori, violenţa a devenit un element constitutiv al societăţii româneşti. Şi cum poliţia nu este tocmai arbitrul politeţii, ba mai mult, este privită ca o instituţie a "violenţei legitime", poate fi mai sensibilă la exemplele politice ce promovează violenţa ca mijloc de negociere şi reglare a conflictelor. La ce ne-am putea aştepta când violenţa de limbaj devine practică politică curentă legitimată de cei ce ar trebui să dea exemplu de moderaţie şi înţelepciune?