Poporul

La acest început de an, conceputul "poporul" a erupt pe scena publică parcă pentru a pune jaloanele unui an în care populismul va deveni, chiar mai mult decât în anul precedent, centrul discursului politic. După comunicatul de presă cu tente negaţioniste al AUR în care asasinarea a peste 300.000 de evrei asociată unor "teme minore sau care pot face obiectul unor simple lecţii în cadrul materiilor existente (ex. educaţie sexuală, istoria Holocaustului, etc.)" şi propunerea de interzicere a acestui partid, Marcel Ciolacu, nu doar lider PSD, ci al treilea om în stat, explica într-un interviu că "AUR se află în Parlament în urma votului românilor iar românii au întotdeauna dreptate". Unde probabil românii sunt echivalaţi cu "poporul", care, într-o retorică de tip populist este axa politicii.

Dar la ce fel de popor se referă oare politicienii? Cine sunt acei români care au întotdeauna dreptate? Să fie vorba de corpul electoral din care fac parte şi maghiarii şi celelalte minorităţi? Căci nu românii, ci un umăr de 535.829 români au votat AUR din cei 6.059.113 câţi s-au prezentat la urne pentru alegerea Camerei Deputaţilor. Iar votul lor nu legitimează cu siguranţă negaţionismul, fie el exprimat evaziv. Extrapolând, cei 33,1% dintre germanii care au votat în noiembrie 1932 partidul nazist şi au făcut posibilă numirea lui Hitler cancelar nu erau nici matematic, nici politic, Germania. Nu puteau fi echivalaţi cu germanii şi cu siguranţă nu aveau dreptate! Dar cu votul lor Holocaustul a fost pus în aplicare!

Dar disponibilitatea politicienilor de a vorbi despre "popor" trimite mai degrabă la o formă de refuz a democraţiei reprezentative şi a statului de drept, decât spre înţelegerea şi reprezentarea majorităţii tăcute. Pentru că altfel, în teoria politică, poporul, ca şi naţiunea, a fost definit în raport cu el. Este o abstracţie, iar nu o realitate concretă. Poporul nu este o populaţie actuală, ci un concept integrator în care Trecutul, Prezentul şi Viitorul sunt agregate într-o unitate politică.

Termenul "popor" este voit înşelător dar şi discriminatoriu. Iar populismul - acea atitudine politică care se revendică de la popor şi care trimite la o noţiune polisemică - este văzut uneori ca un stil (de exemplu, apropierea de limbajul "poporului" cum a făcut Emmanuel Macron cu "emmerde les non-vaccines"- "să-i enerveze pe non-vaccinaţi" - sau o ţinută vestimentară "populară" precum cea a Vioricăi Dăncilă), însă cel mai adesea este reprezentat (căci este o adevărată reprezentaţie teatrală) prin patosul în care se revendică relaţia cu "poporul real", adică cu majoritatea tăcută. Dar întrebarea rămâne: Ce este poporul? Populaţia din care sunt excluse clasele superioare ("elitele trădătoare")? Ne întoarcem la clasa muncitoare? Şi în acest din urmă caz, "poporul", precum în retorica naţional- comunismului, se reduce numai la categoriile vulnerabile?

Dar pentru susţinătorii acestui mod de a face politică, referinţa la acest tip la "popor" are o conotaţie pozitivă: ar fi vorba despre apărarea poporului împotriva duşmanilor săi. Stilul "populist", deşi foarte răspândit la extrema dreaptă, poate fi forte bine folosit şi la stânga. Doar liberalii, în sensul valoric al termenului - cei ce valorizează libertăţile individuale - nu pot fi populişti. Deşi se vrea spontan, popular, acest stil politic este foarte elaborat. Şi asta pentru că, în esenţă, pentru a sparge cadrele politicii sistem, populismul cochetează cu extremismul în sensul că urmăreşte să schimbe totul.

Radicalismul populist se revendică astfel de la "adevăratul popor" în numele căruia vrea să schimbe totul. Prin formula "adevăratul popor" populiştii urmăresc pe de o parte să delegitimeze celelalte partide, corupte dar şi acea parte a populaţiei care nu susţine politicile extremiste şi deci se dezvăluie drept trădătoare. Pentru că atunci când se afirmă existenţa "adevăratului popor", care urmează "adevăraţii lideri" se urmăreşte şi punerea în defensivă până la aneantizare a "poporului fals", a celor care nu acceptă omogenitatea.