Populismul între politică şi economie

Tocmai s-a desfăşurat vizita echipei Fondului Monetar în România şi reproşurile făcute guvernului Ponta privind lipsa de reacţie în faţa condiţiilor puse de organismele financiare internaţionale s-au înteţit. Diferen­ţele de politică fiscală între precedentele guverne şi cel condus de Victor Ponta există, dar aces­tea par să conteze mai puţin. Poate cel mai bine a sintetizat această stare de spirit Klaus Johannis, primarul Sibiului, care reacţiona astfel: "Nu pot să spun că e bine sau rău, pot doar spune că abordarea este doar copy-paste cu ce am avut înainte". Pe de altă parte libertatea de care dis­pune guvernul Ponta în relaţia cu FMI este limitată. Oare însă, Româ­nia, care a suportat politici de austeritate de o duritate extremă, nejustificate nici de deficit, nici de datoria externă, nu ar fi putut profita de autocritica pe care chiar FMI-ul şi-a făcut-o acum doar câteva zile? Când Olivier Blanchard, economistul şef al FMI a admis acum trei săptămâni, că modelul matematic folosit de ins­tituţie pentru a calcula impactul politicilor de austeritate a subestimat reacţia psihologică a consumatorilor. În mare, statisticienii FMI au calculat că austeritatea va afecta doar cu un punct procentual cererea, pe când în realitate impactul a fost de trei puncte procentuale. Altfel spus, economiştii Fondului au ignorat, cum explica în New York Times Paul Krugman, (articolul Marele eşec - The Big Fail din 6 ianuarie) că în economie "cheltuielile mele sunt veniturile tale şi cheltuielile tale sunt veniturile mele" (But in the economy as a whole, spending and earning go together: my spending is your income; your spending is my income).

Aşa că, fie că vrea, fie că nu, FMI a influenţat prin modelul său matematic politica şi, în special, starea democraţiei. Austeritatea a pus democraţia în defensivă şi a deschis porţile noilor populisme. Şi nu ar fi pentru prima dată când politicile instituţiilor financiare internaţionale au astfel de efecte. Dar de ce liderii politici, a căror menţinere la putere depinde de votul alegătorilor, ar fi riscat să aplice politici de austeritate care îi puteau costa puterea?

Răspunsul la întrebarea de mai sus are semnificaţii şi în înţelegerea situaţiei politice şi economice de la noi. Cum a putut Traian Băses­cu, după victoria atât de controversată de la alegerile prezidenţiale din decembrie 2009, să îşi asume o politică de austeritate care risca să îl coste mandatul? Şi, de ce Victor Ponta, după ce a văzut în ce situaţie a ajuns Traian Băsescu, ar mai asuma, fie şi moderat, acest gen de politică? În ce-l priveşte pe Băsescu o un posibil răspuns ar putea fi găsit în modelul explicativ prezentat într-un articol apărut în International Political Science Review scris de Laron K. Williams de la Universitatea din Missouri, "Alegeţi otrava: Criza economică, ajustarea structurală a FMI şi supravieţuirea liderilor" (Pick Your Poison: Economic Crises, International Monetary Fund Structural Adjustement and Leader Survival). Prin modelul său, Williams explică corelaţia care există între populism şi duritatea politicilor de ajustare structurală. Altfel spus, există o relaţie direct proporţională între populismul şi autoritarismul liderilor şi aplicarea ad literam a politicilor de ajus­tare structurală cerute, deloc neutru, de FMI. Williams este cât se poate de clar: "guvernele democratice sunt mai puţin dispuse să aplice politicile de ajustare structurală" pe când "liderii autoritari ... vor participa la acest gen de acorduri pentru că menţinerea lor la putere în perioada post-reformă este mult mai sigură". În acest sens, poziţia lui Traian Băsescu din mai 2010 ar fi strâns legată de forţa de persuasiune a discursului populist cu care acesta s-a identificat. Men­ţinerea sa la putere nu ar fi depins de voturi, căci majoritatea parlamentară de adunătură, presată prin diferite mijloace, ar fi trebuit să rămână captivă, iar redresarea popularităţii ar fi putut fi realizată prin abandonarea guvernului Boc şi reluarea temelor populiste clasice.

În ce-l priveşte pe Victor Ponta, acesta are o marjă de manevră şi mai mică decât Traian Băsescu în 2010. Acordul cu FMI este în vigoa­re şi starea finanţelor publice depinde de continuarea sa. Pentru moment, Victor Ponta are o majoritate parlamentară solidă, dar poate să o piardă sau poate fi pus în dificultate dacă reacţiile ostile ale populaţiei depăşesc un anume grad. Teoretic, conform modelului lui Williams, Victor Ponta şi guvernul său ar trebui să fie mai reticenţi în privinţa politicilor de ajus­tare structurală care aduc doar mai multă aus­teritate. Or, la ultima întâlnire cu FMI această circums­pecţie nu s-a prea văzut.

Între timp, impunerea temelor privind "reforma" instituţională îi oferă lui Traian Băsescu ocazia reluării vechilor trucuri populiste. Dacă modificarea Constituţiei, a sistemului electoral şi apariţia regiunilor administrative, cu care publicul se obişnuise, nu îi ofereau prea multe oportunităţi lui Traian Băsescu, introducerea în dezbaterea publică a temei comasării alegerilor prezidenţiale şi europene i-a permis reîntoarcerea la populis­mul antiparlamentar, care a funcţionat ca principală strategie politică în primul său mandat. De aici, discursul antiparlamentar - care s-ar putea conjuga cu cel anti-elite (mai vechea referire la "grupuri de interese ilegitime") - va încerca să segmenteze din nou societatea şi, cu politicile de austeritate în vigoare, va exista un public imens pentru care populismul prezidenţial să fie inteligibil.