Post-adevărul şi tentaţia minciunii în politică

În epoca politicii post-adevărului - în care adevărul este în cel mai bun caz un element secundar, dacă nu un obstacol - autenticitatea şi justeţea afirmaţiilor nu pare să mai aibă nici importanţă. De aceea, reluând cinematografic aventura din 1971 a New York Times şi Washington Post, care publicau un raport intern al Pentagonului care dezvăluia minciuna din politică, Steven Spielberg ne invită nu doar să reflectam, ci şi să reacţionăm. Când, în interviul său din Le Monde de pe 18 ianuarie, Spielberg avertizează că "libertatea presei nu a fost niciodată atât de ameninţată", nu face decât să explice o evidenţă. Dar cele 7.000 de pagini privind războiul din Vietnam, atunci încă în plină desfăşurare, publicate la începutul anului 1971 nu lansau doar un avertisment privind ipocrizia şi minciuna politică, dar şi impuneau un nou tip de reacţie faţă de de­rivele politice: whistle­blower-ul. Căci Daniel Ellsberg, cel care a pus la dispoziţia celor două ziare raportul care a devenit apoi cunoscut ca Pentagon Papers, şi care anticipa deja scandalul Watergate care va duce la demisia lui Richard Nixon din funcţia de preşedinte al SUA, a inaugurat un nou instrument de influenţare a politicii: lansarea alertelor privind neadevărurile din politică. În faţa acestor dezvăluiri Hannah Arendt constata, în Crizele republicii, că "ne aflăm în locul în care democraţia îşi arată limitele".

Între timp, aceste limite au fost depăşite, iar democraţia a fost trans­formată în post-democraţie, într-o democraţie mimată, electorală, dar lipsită de consistenţă. Parcurgând Pentagon Papers, Hannah Arendt credea că a înţeles care este resortul minciunii în politica modernă: fragilitatea adevărului. "Această fragilitate face ca înşelătoria să se poată manifesta cu atât de mare uşurinţă până la un punct (sublinierea autoarei), şi să fie atât de tentantă. Ea nu intră niciodată în conflict cu raţiunea deoarece lucrurile ar fi putut să se întâmple aşa cum susţine mincinosul. Minciunile sunt adesea mult mai plauzibile, mult mai ispititoare pentru raţiune decât realitatea, fiindcă mincinosul are marele avantaj de a şti dinainte ceea ce doresc sau aşteaptă ascultătorii săi să audă. El şi-a pregătit intenţionat povestea destinată consumului public, având grijă să o facă credibilă, în timp ce realitatea are această trăsătură descumpănitoare de a ne confrunta cu neprevăzutul".

De la Donald Trump la Liviu Dragnea, trecând şi pe la Klaus Iohannis - şi păstrând, evident, proporţiile - politicienii devin conştienţi că adevărul singur nu poate consolida o politică şi nici organiza singur lumea. Privind cum tentaţia minciunii se impune ca regulă de aur în politică, ne întoarcem spre ceea ce William James, unul dintre părinţii pragmatismului american, credea: "O credinţă este adevărată doar dacă este şi utilă în practică". Dar credinţele, ca orice opinie, nu sunt adevărate. Sunt simple păreri. Dar, cum de multe ori adevărul nu pare a fi util în politică, inversul lui se impune ca o alternativă. De unde şi adevărurile alternative. Poate că adevărul singur nu este suficient politicii, dar minciuna devenită politică este calea cea mai sigură către distrugere.