Povestea lui David Stoliar

A încetat din viaţă zilele acestea (pe 1 Mai), în vârstă de 91 de ani, David Stoliar. Jurnaliştii noştri, cu notabila excepţie a lui Petru Clej, au trecut cu vederea acest moment. Iată de ce am să reamintesc eu, pe scurt, povestea acelui om.

Pe data de 24 Februarie 1942, o explozie a distrus un vas vechi, Struma, care plutea în derivă în Marea Neagră. La bordul acestuia erau peste 700 de pasageri. Unul singur a scăpat cu viaţă. Un băiat de 19 ani, care s-a agăţat de o uşă, care mai plutea, a unei cabine. Acesta a fost David Stoliar.

Prin anii '30, Struma era un vas folosit la transportul de vite pe Dunăre. În 1942 însă, nava a fost închiriată de un armator grec unor organizaţii sioniste pentru a transporta refugiaţi evrei în Palestina, teritoriu aflat atunci sub mandat britanic. Familia lui Stoliar era din Chişinău. La fel ca mulţi alţii, doreau să fugă dintr-o Europă atinsă de morbul antisemitismului. Pasagerii au ajuns până la Istanbul, unde au fost blocaţi câteva săptămâni de către autorităţile turce. După aceasta, nava a fost remorcată în larg şi lăsată în derivă.

Oroarea abia acum începe. În apele Mării Negre pândea un submarin sovietic, SC-213, cu ordine secrete de a scufunda nu doar navele inamice, ci chiar şi nave neutre care erau suspectate de a livra materiale de război Axei. Cum anume a putut fi considerată Sturma un vas suspect, îmi este necunoscut. Cert este că arhivele sovietice menţionează că echipajul şi comandantul lui SC-213 au fost felicitaţi pentru "curajul" dovedit. Majoritatea celor 700 de suflete au pierit imediat, spulberate de o torpilă.

Nu era ultima dată când submarine sovietice au atacat vase civile. Pe 5 August 1944, alt submarin sovietic, SC-215, a atacat vasul Mefküre, care naviga sub pavilion turc. Şi acesta transporta evrei din România, disperaţi să ajungă în Palestina. După ce a lovit cu o torpilă, submarinul sovietic a folosit tunul şi mitraliera de bord. Au murit peste 300 de oameni.

La 14 Iunie 1940, o cursă finlandeză care a decolat de la Tallin către Helsinki a fost doborâtă de două avioane militare sovietice. Au murit toţi cei şapte pasageri şi cei doi membri ai echipajului. Alt submarin sovietic, SC-301, a cules din ape corespondenţa diplomatică (a misiunilor Franţei şi a Statelor Unite). Nici până în prezent resturile avionului nu au fost găsite în Marea Baltică.

La 30 Ianuarie 1945, submarinul sovietic SC-13 a scufundat nava germană Wilhelm Gustloff. A fost cea mai mare catastrofă din istoria navigaţiei. Majoritatea celor de la bord erau refugiaţi civili. Au pierit peste 9000 de oameni, dintre care circa 5000 de copii. Comandantul submarinului era un anume Alexander Marinesko, fiul unui marinar român, născut la Odesa. După nici două săptămâni, Marinesko a mai scufundat şi nava Steuben. Alte 4000 de vieţi au fost pierdute.

Vasele cu răniţi sau cu refugiaţi au fost atacate, deliberat sau din greşeală, de toate părţile aflate în conflict. Pe 3 Mai 1945, aviaţia britanică a atacat un grup de nave despre care se credea că transportă trupe SS. Din păcate, era vorba de prizonieri din lagărele de concentrare. Una dintre nave, Ancona, s-a dus la fund trăgând după ea peste 5000 de suflete. Aviaţia germană a scufundat, în 1941, nava Armenia (peste 5000 de victime, răniţi şi civili refugiaţi din Crimeea). În 1942, submarinul german U-165 a torpilat nava britanică Laconia. Au murit peste 1500 de oameni, majoritatea prizonieri de război italieni.

Aceasta era lumea crudă din apele căreia a fost salvat David Stoliar.

Ceilalţi actori ai acestor drame au avut destine diferite. SC-213 a lovit o mină şi s-a scufundat. Epava a fost găsită pe fundul Mării Negre abia în 2010. Căpitanul Alexander Marinesko a căzut în patima băuturii şi a fost dat afară. A ajuns la puşcărie, pentru furt din "proprietatea obştească". Turnul submarinului sovietic L-3, care a trimis la moarte peste 7000 de oameni când a scufundat, în 1945, nava cu refugiaţi Goya, se găseşte acum în Parcul Pobeda ("Victoria") din Moscova.

Cât despre David Stoliar, el şi-a văzut de viaţa sa. A luptat în armata israeliană, în războiul de independenţă din 1948, după care a emigrat în Statele Unite. S-a stabilit în Oregon.

Nu a uitat limba română. Într-un interviu recent a evocat persecuţiile evreilor din perioada Gărzii de Fier şi s-a arătat revoltat de negarea Holocaustului. Mama sa a murit la Auschwitz, fiind deportată în 1942 din Franţa.

Ce ar mai fi de spus? Din partea mea, nu prea multe, pentru că faptele vorbesc de la sine. Doar atât mai adaug. Este o dovadă de grav analfabetism cultural şi de orbire morală să nu cunoşti sau să nu înţelegi magnitudinea tragediei Holocaustului sau a celui de-Al Doilea Război Mondial. Aranjamentele de pace postbelice, care până recent au dat formă spaţiului politic european, au fost, în bună măsură, o reacţie la ceea ce s-a petrecut în acei ani. Este o dovadă nu doar de ignorare a istoriei, ci şi de nepăsare, în formă agravată, faţă de lumea în care trăim.