Presa ticăloşită

Un val de indignare morală străbate din nou culoarele puterii. Este un fenomen ciclic. Cînd, la vremuri electorale, are nevoie de ea, politicianul român nu se sfieşte să o momească, să-i facă avansuri fără perdea, să o trateze ca pe o curvă, să o mituiască sau de-a dreptul să o cumpere. La bucată sau en gros. Cînd îşi vede sacii în căruţă şi îmbracă straiele funcţiilor oficiale, acelaşi politician este scuturat de cîteva convulsii de moralitate. Presa devine dintr-un partener de afaceri, "o parte a presei" şi "altă parte a presei". Presa, ca şi alte instrumente ale puterii care încă îi scapă printre degete, pute! E cuprinsă de putregai, intră în descompunere, mai ceva decît capitalismul pe vremea asaltului victorios al stalinismului biruitor.

Prima întrebare care-ţi vine în minte, în sezonul acesta de spasme morale ale politicianului român, este dacă gestul e sincer sau mimat. Pare mai degrabă sincer! După ce s-a căţărat la un microfon cu postament şi neapărat sub ochiul atent al camerelor de luat vederi, politicianul devine brusc profesor de editoriale, anchete şi reportaj dînd lecţii gratis oricui vrea să-l asculte. Politicianul se indignează cu toată fiinţa lui, numai la ideea că oamenii care pînă mai ieri îi cîntaseră osanale acum sînt în stare să-l vorbească de rău. Să arunce umbre asupra "majestăţii" sale. Să ridice semne de întrebare cu privire la moralitatea sa. Să spună lumii ce a zis şi ce a mai pus la cale la crîşma din drum, ori prin casele selecte de protocol. Politicianul român pare să fie cu adevărat lovit de amnezie, uitînd cîte parale a scos din buzunar pentru vorbele bune despre el, risipite în presa de ieri.

A doua întrebare are un orizont mai larg şi priveşte relaţia moralităţii cu presa. Nu de ieri de azi, ci de cînd activitatea acesta atît de hulită s-a pripăşit pe meleagurile noastre mioritice, dar niciodată pe deplin moderne. Ideea de moralitate a presei a fost tradiţional construită pe doi piloni. Unul este respectul pentru cititor şi datoria de a-l informa corect pe acesta despre tot şi despre toate, inclusiv despre cele ce se întîmplă pe culoarele adesea întunecoase ale puterii. Se află aici o întemeiere morală pentru un principiu de funcţionalitate şi de competiţie. Cine ar cumpăra un ziar care îl minte? Sau, altfel formulată problema: E mai probabil ca cineva să cumpere un ziar despre care crede şi cu timpul se convinge că îl informează corect, decît unul despre care are îndoieli. Dacă vrei să faci bani din presă, trebuie să ai, în raport cu cititorul, un capital de credibilitate pe care nu-ţi permiţi să-l risipeşti. Pentru motivul banal că o dată pierdut nu-l mai poţi recupera.

Al doilea principiu, pe care s-a construit fragilul fundament de moralitate al presei, este acela de "respectabilitate". Presa a văzut lumina zilei în societăţi şi în timpuri în care ideea că anumite lucruri "nu se fac", sînt dezonorante, era moneda forte. Cum să dezvălui în presă legăturile Moştenitorului Coroanei cu o femeie divorţată! Aşa ceva, pur şi simplu, "nu se face". Drept pentru care nici un ziar britanic nu a consemnat evenimentele celebrului episod Eduard al VIII-lea - Wallis Simpson, decît după ce ziarele americane au vîndut milioane de exemplare pline cu ştiri şi reportaje despre "scandaloasa" viaţă privată a celui ce, prin naştere, fusese predestinat să poarte Coroana.

Astăzi, aceşti doi piloni zac în ruină. Nimeni nu mai crede că se pot face bani doar din ştiri corecte, ori din comentarii şi anchete "obiective". Mitul acesta zace îngropat sub muntele de propagandă oficială şi neoficială pe care l-au secretat regimurile totalitare, ba chiar şi democraţiile atunci cînd s-au aflat în confruntare, pe viaţă şi pe moarte, cu cele totalitare. Mitul respectabilităţii, aflat în agonie încă din zorii gazetăriei moderne, fost dus la groapă, o dată pentru totdeauna, de celebrul proces Larry Flint. Omul care a invocat în faţa tribunalului dreptul său de a-şi informa concetăţenii, cu pozele de rigoare, cu privire la ceea ce cei mai mulţi dintre ei făceau cu lumina stinsă în alcov, în camere închiriate de hoteluri, ori prin stabilimentele în care se practică prostituţia. De la acel moment istoric, moralitatea presei se mai reazemă doar pe un singur principiu, prevăzut în Primul Amendament al Constituţiei Americane: nici o autoritate nu are dreptul să îngrădească dreptul la libera exprimare şi la informaţie al unui cetăţean. Dacă exercitarea acestui drept, prin intermediul presei, aduce atingeri intereselor altor cetăţeni, este doar de căderea justiţiei să stabilească, în fiecare caz în parte. Toate democraţiile lumii au înglobat acest principiu în legislaţia lor, într-o formă sau alta, iar astăzi el a rămas singurul temei al "moralităţii presei". Cît despre faptul că presa acţionează, uneori fără să se mai ascundă în spatele presupusei "obiectivităţi", în numele unor centre de interes, politic şi/sau economic, este un fapt care nici nu poate fi prevenit, nici interzis. La fel fac tot felul de asociaţii şi instituţii, inclusiv partidele politice!, care folosesc toate mijloacele hi tech de comunicare socială pentru a-şi realiza interesele. Esenţa democraţiei nu constă în anihilarea prin lege sau principii morale a unora dintre actorii competiţiei, fie ea economică sau politică, ci prin asigurarea unui cadru al competiţiei în care nimeni să nu fie din start dezavantajat.

Dacă sînt sinceri în indignările lor ciclo-timice la adresa presei, politicienii noştri sînt pur şi simplu ridicoli. Dacă joacă teatru, atunci cînd se arată indignaţi de "mizeriile presei", atunci sînt şi ridicoli şi proşti. Nimeni nu mai crede azi, cu atît mai puţin pe meleagurile noastre mioritico-pontice că ei, politicienii, ar putea fi marii apărători ai "moralităţii"!