Privatizarea în România

• Circumstanţe

• Anul 1989

În România, prăbuşirea comunismului s-a produs pe fondul colapsului economiei naţionale. La sfârşitul anului 1989, economia românească cuprindea toate dis­torsiunile şi aberaţiile unei economii supercentralizate şi subordonate politic de la minis­tru până la maistru. Întreprinderi mari, foarte mari şi gigantice, cu mii până la zeci de mii de salariaţi, construite ca platforme integrate, erau complet dependente de Comitetul de Stat al Planificării şi de piaţa CAER.

România se conformase clişeului comunist şi îşi dezvoltase prioritar "industria grea, cu pivotul ei principal, indus­tria constructoare de maşini". Industria grea a fost dezvoltată cu mult peste necesar, iar industria constructoare de maşini cuprindea un număr de întreprinderi ce exceda nevoile pieţei naţionale. În 1989, aveam cea mai mare producţie de oţel pe cap de locuitor, produceam oţel mult şi de slabă calitate, cu costuri exagerate. Industria petrochimică a fost puternic supradimensionată faţă de potenţialul extractiv al României şi faţă de consumul intern. Tabloul industriei naţionale era completat de sistemele energetice cu randamente slabe, mai ales termocentralele, care funcţionau pe cărbune cu putere calorică redusă şi determinau menţinerea în funcţiune a numeroase mine absolut nerentabile. Sectorul transporturilor stătea la fel de prost şi cuprindea: întreprinderile de transport rutier - slab dotate, cu parcuri de autovehicule depăşite din punct de vedere tehnic şi ecologic; avioane vechi în dotarea flotelor aeriene; material rulant - depăşit moral şi uzat din cauza vechimii; o flotă maritimă cu foarte multe vapoare, dar modeste calitativ.

În ceea ce priveşte agricultura, producţia agricolă se obţinea în cooperative agricole de producţie şi în întreprinderi agricole de stat. La fel de puţin performantă ca şi celelalte sectoare ale economiei naţionale, agricultura trebuia să fie ajutată în timpul campaniilor de către elevi, studenţi, militari şi de salariaţi ai întreprinderilor industriale ori din cercetare.

Sistemul bancar era limitat la patru bănci de stat, Banca Comercială Română, Banca Agricolă, Banca Română pentru Dezvoltare şi Bancorex, bănci puternic specializate, neobişnuite să lucreze în alte condiţii decât cele ale unei economii centralizate şi să se subordoneze altcuiva decât comenzii politice. Exista o singură societate de asigurări, ADAS.

Sectorul serviciilor practic nu exista. Contribuţia la PIB a frizeriilor, a croitoriilor şi a altor câtorva categorii de activităţi de genul acesta era cu totul nesemnificativă. Autoritarismul exersat de statul totalitar îşi atinsese limitele de creştere a productivităţii muncii cu câţiva ani înainte de 1989. Mai rău decât atât, sistemul interzisese al doilea serviciu şi îl lipsise de motivaţie, deoarece oricât de mici erau câştigurile, ele nu erau acoperite prin oferta de produse şi servicii nici măcar la nivelul strictului necesar. În plus, oamenii au fost deresponsabilizaţi, prin interzicerea proprietăţii economice şi difuzarea răspunderii decizionale în tot felul de comitete de conducere. Astfel că schimbarea de sistem s-a dovedit uşor de declarat, dar greu de înfăptuit, deoarece, pe lângă voinţă politică, implica o modificare a mentalităţilor.

Cât de important a fost acest factor se poate constata făcând o comparaţie cu Ungaria vecină. În timp ce noi ajunseserăm, în anii "80, în situaţia în care tot ce nu era obligatoriu era interzis, acolo se iniţiaseră reforme economice. Chiar dacă timide, ele au avut o contribuţie determinantă la succesul ulterior. Au fost permise micile întreprinderi private, s-a încurajat al doilea job, care a fost motivat printr-o ofertă abundentă în magazine, iar ungurii puteau munci şi în străinătate, revenind în patrie fără probleme, cu banii câştigaţi cu tot. Anul 1990 i-a găsit pregătiţi; pe noi, nu.

• Anul 1990

Circumstanţele se schimbă fundamental încă din prima parte a anului 1990. Dispare CAER-ul, dispar pieţele giganţilor şi nu numai ale lor. Guvernul ar fi trebuit să ia de îndată măsuri pentru reorientarea produselor româneşti spre alte pieţe; ar fi trebuit să înceapă imediat un proces de reformă structurală, atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic, în fiecare întreprindere în parte. Soluţia principală era atunci, ca şi acum, privatizarea, privatizarea urmată de capitalizare şi de dezvoltarea de noi produse. Privatizarea a fost esenţa reformei economice în toate ţările fost comuniste. Ţine de evidenţă: ţările care au privatizat mult şi repede o duc mai bine decât celelalte.

Cred că natura unui sistem este definită, mai degrabă decât prin altele, de natura proprietăţii economice. România, deşi "decretase" că revoluţia a fost anticomunistă şi că se reorientează spre capitalism, a păstrat în mâinile statului proprietatea asupra întreprinderilor economice şi financiare. Interesul a fost dublu: politic şi financiar. Pe de o parte, FSN, care - ca organism politic - s-a suprapus administraţiei de stat în mai mare măsură decât o făcuse însuşi partidul comunist, avea nevoie de salariaţii întreprinderilor de stat, ca masă de manevră în arena politică. Pe de altă parte, clientela de sorginte comunisto-securistă nu ar fi putut capitaliza prin căpuşare decât întreprinderi de stat. S-au construit structuri sindicale puternice, care au fost manipulate prin ofiţerii acoperiţi infiltraţi în conducerile lor pentru a se opune reformelor, în general, şi privatizării, în special.

Astfel că, în loc să se înceapă cu privatizarea întreprinderilor rentabile, iar cu banii obţinuţi să se restructureze şi să se retehnologizeze celelalte, pentru o privatizare ulterioară, s-a preferat o politică prin care toate întreprinderile au fost coborâte la cel mai mic numitor comun. Metoda prin care s-a reuşit a­ceas­tă "performanţă" a fost cea a subvenţionării. S-au subvenţionat întreprinderile cu pierderi, economia naţională funcţionând pe principiul vaselor comunicante: profiturile companiilor rentabile au fost mereu folosite pentru acoperirea pierderilor celor nerentabile, cărora - în felul acesta - li s-a prelungit agonia. De salvat, nu au fost salvate, căci, se ştie: boală lungă, moarte sigură! Dimpotrivă: s-au înnecat şi cele profitabile. S-a subvenţionat mineritul, metalurgia şi agricultura de stat, nu cea privată, care ar fi putut deveni performantă. S-a subvenţionat industria de armament, definită ca "strategică", pentru ca iniţiaţii să poată comisiona comerţul cu arme. Mai mult de un deceniu, zeci de mii de angajaţi din această industrie au luat lunar 75% din salariu fără să meargă la serviciu; ba, din când în când mai făceau şi câte o manifestaţie pentru mărirea salariilor nemuncite. Mai mult de un deceniu, majoritatea întreprinderilor de stat au fost mereu subvenţionate şi iertate de datorii. Comanda politică şi hoţiile au şubrezit şi sistemul bancar, ceea ce a împins ţara până la marginea prăpastiei crahului economiei naţionale. Pe lângă întreprinderi, în anul 1990, puterea a "subvenţionat" şi electoratul, prin mărirea salariilor fără acoperire în creşterea productivităţii muncii; românii lucrau tot mai puţin, dar câştigau tot mai mult. Salarii tot mai mari aveau putere de cumpărare tot mai mică. Cum 100 de lei valorează exact atât cât munceşti pentru ea, am ajuns să cumpărăm o pâine cu 10.000 de lei. Hiperinflaţia, declanşată deliberat, a acoperit doar parţial deficitele, dar a îmbolnăvit grav economia naţională. Productivitatea scăzută, căpuşarea întreprinderilor şi furtul din bănci, urmate, în general, de expatrierea câştigurilor respective, sunt cele mai evidente cauze ale macrodeficitelor cronice în care ţara a început să se adâncească.

Prima metodă de privatizare folosită în România a fost privatizarea prin furt. Începând cu anul 1990, s-a furat tot ce s-a putut: comerţul exterior, băncile, fondurile mutuale, întreprinderile din toate sferele economiei şi bugetul de stat. Aşa au capitalizat mulţi dintre milionarii în euro de astăzi.