Prizonierul Speedy

Biata fiinţă a avut parte de o moarte oribilă. Câini vagabonzi au escaladat gardul şi au tăbărât asupra sa. Nu s-a putut apăra pentru că nu era mai mare decât ei. Câinii l-au sfâ­şiat şi l-au mâncat. Era un cangur pitic de la grădina zoologică din Ploieşti. Se numea Spee­dy. Perechea sa murise cu câteva luni înainte, muşcată de bot de un şobolan.

Drama familiei de canguri pitici de la Ploieşti nu trebuie să treacă neobservată. Nu ştiu cine este vinovat. Directorul grădinii zoologice? Lipsa de fonduri? Primăria din Ploieşti? Sper că se va face lumină în acest caz. Însă dincolo de asta rămâne marea întrebare cu privire la grădinile zoologice. Cât de justificate moral sunt acestea?

Trebuie să admit că nu am înţeles niciodată rostul acestor instituţii. Ca orice copil, am fost şi eu odată fascinat de animale. Însă totul s-a terminat într-o după-amiază de vară. Eram în vizită cu părinţii într-o rezervaţie de zimbri undeva în nordul Moldovei. Animalele, impresionante, stăteau în ţarcuri decente, în aer liber. Nimic nu anunţa oroarea pe care am decoperit-o.

Dând ocol perimetrului, am dat, la marginea pădurii, peste un fel de bordei. Uşa avea gratii. M-am aplecat să mă uit înăuntru. Prin întuneric se desluşea o formă incertă. Era un urs, condamnat să trăiască într-o hrubă în care cred că nici nu se putea ridica în patru labe. Privirea animalului acela m-a bântuit de atunci. Niciodată n-am mai putut vizita un circ sau o gădină zoologică.

Cel puţin nu din varietatea aceea, cu cuşti cu gratii. Am mai fost o singură dată, la Berlin, într-un loc unde ţineau animalele în ceva care aproxima habitatul lor natural. Dar aceste locuri de promenadă nu trebuie să ne facă să uităm că mai exis­tă încă animale sălbatice ţinute în cuşti mizerabile, uneori de tot felul de indivizi suspecţi. Acum căţiva ani opinia publică a aflat despre un urs ţinut cinci ani în condiţii oribile, într-o cuşcă, la o mânăstire. Ce Dumnezeu făceau acolo cu creatura aceea, îmi este imposibil să realizez! Martinică a avut noroc, a fost salvat şi a ajuns în revervaţia de urşi orfani, din câte cunosc.

Alte animale nu au avut noroc. Generaţii întregi de urşi au fost chinuite de ursari. Am văzut un asemenea urs acum mai mult de trei decenii, prin cartierul din Bucureşti unde locuiam. Era tras cu un lanţ de stăpân. Avea blana tocită, aproape gri. Nici nu semăna a urs, era mic şi apatic. Iarăşi, nu ştiu ce era aşa de distractiv să te delectezi în prezenţa unui animal ajuns o epavă urbană.

Ursarii au rămas, sper, doar o amintire. Dar grădinile zoologice există. Unele fac bani. Dar sunt acestea acceptabile din punct de vedere moral?

În Occident există o literatură masivă despre etica grădinilor zoologice. La noi, chestiunea este rareori formulată. Suntem atât de prinşi cu disputele politice încât mulţi dintre noi nu mai au timp sau energie să articuleze o poziţie publică cu privire la diferite chestiuni morale.

Eu nu vreau să spun că grădinile zoologice sunt, oricum şi oriunde, o ofensă la adresa principiilor morale. Când este vorba de salvarea unor animale care au dispărut, practic, din habitatul natural, pare justificat să punem, o veme, deasupra interesului unui individ interesul speciei sale.

Dincolo de aceste cazuri punc­tuale, cred însă că este ceva imoral în existenţa grădinilor zoologice. În fond, de ce mergem acolo? Pentru a vedea animalele - ni se spune.

Dar nu le putem vedea altfel? Poate că în secolul al XVII-lea, când au apărut primele grădini zoologice în Europa, avea un sens să ne înghesuim să vedem rinoceri sau maimuţe. Dar într-o epocă a Internetului şi a televiziunii de înaltă definiţie este o scuză destul de penibilă, nu credeţi?

Şi chiar dacă ar fi aşa, atunci curiozitatea noastră justifică ţinerea, în ţarcuri şi cuşti, a acestor prizonieri cu blană? Unele dintre aceste animale sunt profund sociabile. Au grupurile lor, ierarhia lor şi nevoile lor. Unele necesită, în mediul lor natural, un teritoriu întins. Toate aceste animale suferă în captivitate, duc o existenţă strâmbă. Am văzut, pe YouTube, un film cu o femelă de lup ţinută într-o grădină zoologică. La prima vedere, nu era nimic anormal cu ea. La o examinare atentă a filmului, vedeai o cărare bătută de-a lungul gardului de sârmă. Nevând nimic altceva de făcut, animalul tăiase cărarea aceea în ani de zile de plimbare pe lângă gard.

Este foarte bine că vrem să cunoaştem viaţa animalelor sălbatice. Dar viaţa lor adevărată, mag­nifică, este aceea din Natură. Ne putem uita la documentarele de la televiziune sau putem merge - cel puţin aceia care au timp şi resurse - să le vedem acolo, la ele acasă.

Dar tipul acesta de distracţie duminicală, în care dăm bani ca să ne uităm la nişte amărâte de animale răpite din mediul lor pentru a fi ţinute în spatele gratiilor, asta este peste puterea mea de înţelegere. Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu cred că toţi trebuie să ne punem întrebări cu privire la rectitudinea morală a unei societăţi care tolerează acest gen de spectacole.