Probleme cu Constituţia... Dorele?

Cînd ambasadorul SUA la Bucureşti a declarat că România are o Constituţie prea slabă ca să susţină o democraţie, atît de sensibila noastră clasă politică a sărit în sus, ca arsă. Cum îşi permite? Da" cine se crede? Ce-i România, vreo colonie, vreun petec de pămînt uitat pe harta lumii? O ţoală cu care şterge duşumelele cine cînd îi vine? etc. Desigur, domnul Taubman a trecut peste nişte uzanţe protocolare, cînd a ales să spună măcar o dată românilor, în faţa camerelor de luat vederi, ceea ce spune mai mereu în scris Departamentului de Stat, în rapoartele sale, mai mult sau mai puţin secrete. Domnia sa a făcut greşeala să creadă că, într-o societate în care respectul uzanţelor este cea din urmă preocupare a oamenilor de rînd, ca şi a oficialilor, "adaptarea sa la condiţiile locale" va fi privită mai degrabă ca un semn empatic, de prietenie.

Slăbiciunile şi nenumăratele ciudăţenii, care se ivesc la tot pasul în politica din România, sunt în bună măsură rezultatul croielii strîmbe a textului constituţional. Unul care, la suprafaţă, creează destul de convingător iluzia modelului democratic, dar care, în scriitura specifică, se depărtează masiv de, cînd nu încalcă brutal, legile fundamentale ale Democraţiei.

"Toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii", spune Constituţia, dar tot ea se grăbeşte să adauge că unii cetăţeni sunt mai egali decît alţii, atunci cînd devin, să spunem, miniştri. Este motivul pentru care textul inventează o buclă specială, de care depinde aplicarea legii, în cazul celor care deţin funcţii în guvern. Motivul invocat - nu-i putem supune unor şicane justiţiare pe cei care deţin funcţiile atît de înaltelor responsabilităţi ministerial-guvernamentale! Trebuie să-i ocrotim, cumva, de abuzul celor care şi-ar pune în minte să-i alerge cu codul penal prin sălile de tribunal, cînd le vine cheful. Dacă asta este o problemă, atunci întrebarea simplă ar fi: de ce-ar trebui protejaţi doar miniştrii de acest pericol? De ce nu prevăd legile, inclusiv legea penală, modalităţi care să-l pună la adăpost şi pe cel din urmă amărăştean, de manipularea administrării legii, ca mijloc de presiune?

Pentru a rezolva problema pe care şi-a dat-o, încălcînd astfel principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, Constituţia prevede un întreg circuit decizional, care trece şi pe la palatul Cotroceni. Preşedintele, căruia i se recunoaşte, şi în acest fel, calitatea de co-responsabil pentru bunul mers al instituţiilor guvernării, are căderea de a da undă verde sau de a bloca începerea procedurilor de urmărire penală, cînd ele sunt îndreptate împotriva unui membru al guvernului sau asimilat. Acest lucru nu înseamnă, cum susţine cu vehemenţă interesată, pînă de curînd ministrul justiţiei din România, că Preşedintele decide cine intră şi cine nu intră sub incidenţa urmăririi penale. Preşedintele nu are căderea şi, teoretic, nici puterea de a iniţia demersuri în justiţie, cu atît mai puţin împotriva membrilor guvernului. Acest atribut revine parchetului, care a lansat acţiunile premergătoare urmării penale, se presupune pe baza unor indicii şi probe administrate în condiţiile legii. Dosarul, de la deschiderea lui, pînă la finalizare, prezentarea şi susţinerea în faţa instanţei, este responsabilitatea unică a parchetului.

În cazul celor care deţin funcţii ministeriale şi asimilate, se creează o buclă de intervenţie a puterii executive în circuitul administrării justiţiei? DA, şi încă una încărcată de consecinţe, negative! Crearea comisiei care ar fi trebuit să-l asiste pe Preşedinte în exercitarea acestui atribut de monitorizare şi control asupra instituţiilor puterii, chiar dacă ar fi formată doar din îngeri, este la fel de lipsită de relevanţă, de îndată ce admiţi că are doar un rol consultativ. Cu sau fără ea, suntem tot acolo, din punct de vedere al principiului constituţional care ar trebui să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Acolo, adică alături cu drumul!

Domnul Chiuariu a descoperit pe propria piele ceea ce analiza lucidă a multora dintre prevederile constituţionale a pus de mult în evidenţă ca fiind grave lacune şi încălcări ale raporturilor democratice dintre instituţii. Începînd chiar cu aşa zisul rol al Preşedintelui, de a veghea la bunul mers al instituţiilor guvernării, ba mai mult, de a media între ele şi încă şi mai mult, de a media între ele şi cetăţenii ţării. Intervenţia Preşedintelui în această postură, indiferent cine-ar fi preşedintele respectiv, nu poate fi decît dăunătoare. Instituţiile guvernării nu au nevoie de un mediator special, ele trebuie să se controleze reciproc, prin prevederi constituţionale şi legi, clare, care să nu permită niciuneia abuzul de putere. La noi, abuzul de putere este îngăduit, prin cadrul constituţional, şi Guvernului şi Preşedintelui şi Parlamentului şi Justiţiei. Istoria scandaloasă a guvernărilor post-decembriste din România nu este altceva decît istoria acestor abuzuri, comise nu doar în spiritul, ci chiar în litera Constituţiei de instituţiile şi reprezentanţii instituţiilor puterii!!