Psihodrama drobului de sare la români

Nu ştiu exact de cînd, am o bănuială că de prin luminoasele vremuri interbelice, văicăreala a devenit un soi de "sport naţional", la români. Orice motiv e bun să ne plîngem cu obidă de milă, dar cele legate de soarta cea mereu nedreaptă cu noi, vicisitudinile istoriei şi alte asemenea clişee sunt, de departe, preferatele lumii politice, fie că este vorba despre politicienii înşişi, fie de liota de dătători cu părerea profesionişti şi băgători de seamă cu diplome şi ştaif, care stau pe margine şi au... nu e aşa... o părere!!! Acum, de cînd cu Uniunea Europeană, motivele s-au înmulţit mai abitir ca oricînd, de nu le mai poate nimeni ţine socoteală. Frăţico... dădurăm iarăşi cu ea în gard... cu oiştea, de! Cînd mai era olecuţă, da ştii... colo... doar la un colţ, să ne suim şi noi, cum trebuie, cu tot neamul, în caleaşca Europei, fatalitate!! Iaca, taman atunci se rupse obada şi rămaserăm din nou... de căruţă. Sus numita Europă nu mai are nici vreme, nici chef să stea după noi; cine are, şi-a încălecat bidivii şi... pe-aici ţi-e drumul, care încotro îl cheamă interesul. Marea Britanie, chiar cu riscul de a pierde Scoţia şi de a se întoarce la vremurile de demult ale Angliei, se gîndeşte că i-ar fi mai bine să devină cel de al 51-lea stat al Americii, decît să mai băltească, pe aici, pe lîngă neputincioasa Europă; Franţa vrea înapoi "Gloria Patriei" transformată de mult în soclu pentru sarcofagul lui Napoleon, de la Panteon; Italia visează la vremurile de înflorire şi competiţie dintre măreţele state ale Genovei, Florenţei, Milano-ului şi Veneţiei; cît despre Germania, faliile diviziunilor istorice nord-sud (Prusia-Bavaria) şi Est-Vest (bogaţi-săraci) nu s-au vindecat niciodată, aşa că, fiecare s-ar putea întoarce la ale sale, reluînd istoria proprie de unde a lăsat-o. Cît despre proiectul european, tot ceea ce mai avem de făcut, e să-l ungem bine cu untură! De ce? Ca să-l mănînce cîinii, mai repede şi mai temeinic; pînă la os!!! Iaca, mai sunt doar cîteva zile pînă la 25 martie, cînd, în loc să tragem un chef de pomină, la a 60-a aniversare a naşterii Uniunii Europene, stăm cu lupa pe textul Cartei Albe a lui Juncker, doar-doar vom desluşi, printre rînduri, cum vine chestia cu Europa cu nu ştiu cîte viteze!

Acum, lăsînd de o parte hazul de necaz, povestea nu este chiar atît de complicată şi, evident, ea nu are de a face nici cu una, nici cu două, nici cu şase viteze înainte şi una de march-arriere! Sclifoseală a lui Junckers nu e "Marea Teorie", este doar o simplă înşiruire de opţiuni pe care s-ar putea face politică, la nivelul Uniunii Europene, de azi, de mîine, ori de la 25 martie înainte. Şi, ce putem face? Scenariul 1: Mergem ca şi pînă acum, cu speranţa că "progresele mici" vor aduce "victoriile cele mari"? Dacă e nevoie, dă fiecare şi nişte acatiste, mai aprinde vreo lumînare, la biserica de care aparţine, poate cine ştie, ajută! Scenariul 2: Ne întoarcem la piaţa unică şi cu asta basta. Atîta putem, atîta facem! Scenariul 3: Europa a la carte! Cine vrea, se adună la un loc şi o ia înaintea celorlalţi pe cărarea aleasă. Mai pe urmă, care vrea se alătură, (dacă e primit!), care nu, NU! Ideea nu e nouă, este prevăzută ca posibilitatea chiar şi în actualele formulări ale tratatelor de bază. Aşa s-au născut zona euro şi zona Schengen. Scenariul 4. Instituţia rămîne, dar agenda politică devine minimalistă, cu speranţa că mai puţin o să fie mai uşor, mai bun ori mai bine făcut. Scenariul 5: Marele salt înainte; o luăm cu toţii la goană, ţinîndu-ne de mînă, spre ţinta Statelor Unite ale Europei şi nu ne oprim să răsuflăm, decît odată ajunşi acolo. După aceea, e timp destul să ne dumirim, cine, ce şi care încotro.

Acum, că ne-am lămurit, să vedem care este şi unde se ascunde catastrofa care pîndeşte România? Răspuns: Niciuna, nicăieri!

Capacitatea politică a României de a influenţa alegerea pe care, în cele din urmă, o va precipita opţiunea germano-franceză este sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire. Aşa a fost în momentul zero al aderării, aşa este şi astăzi. Aşa va fi şi mîine, dacă nu cumva România va găsi cheia miracolului care ar face-o să devină în următoarele două-trei decenii o ţară de vreo 50-60 de milioane de locuitori, cu un out-put economic comparabil cu cel al Germaniei sau Franţei, cu o pondere a investiţiilor de care alţii depind, comparabilă cu ceea ce reprezintă astăzi cele două ţări din nucleul Uniunii Europene etc. Dacă nu, NU! În actuala ei situaţie, România poate acomoda, atît politic, cît şi economic, oricare din soluţiile enumerate de scenariile lui Juncker. Chiar şi costurile, pentru noi, sunt relativ apropiate, iar ele nu decurg atît din natura soluţiei adoptate, cît din acelaşi grad ridicat de incompatibilitate în care ne aflăm, faţă de logica instituţională şi politică a UE. În oricare dintre situaţii, problema noastră majoră rămîne aceeaşi şi are două feţe nedespărţite: administraţie catastrofală (neprofesionistă şi coruptă) care împiedică, în loc să grăbească, dezvoltarea legăturilor intra-europene, conectarea la marile proiecte europene, a căror substanţă este trasă din fondurile puse la dispoziţie, dar pe care le ratăm sistematic; politică incoerentă, incapabilă să stabilească priorităţi şi să finalizeze vreun proiect major de dezvoltare ori să formuleze şi să urmeze o politică pe termen lung de utilizare a mecanismelor Uniunii Europene, pentru un scop anume.

Morala e simplă: putem sta liniştiţi, drobul de sare nu cade peste bietul copil din copaie, chiar dacă ne-am apuca noi să zgîlţîim soba! Ca întotdeauna, tot ceea ce avem de făcut este să ne aşezăm frumuşel la coadă şi să-i urmăm pe cei care vor decide încotro se va îndrepta destinul Europei şi al construcţiei sale instituţionale, neuitînd să exclamăm, asemeni şoricelului, ce se ţinea pe urma prietenului său elefant: mamăăăă..... ce mai tropăim!!!!