Radioul

La mulţi ani, Excelenţă! Mă adresez Radioului, la 78 de ani de fiinţare, ca unei persoane înnobilate. Nu de blazonul obţinut cu spada, ori prin hazardul diplomei de naştere, ci de natura îndeletnicirii sale şi, mai ales, de performanţă. Pentru mine, radioul este miracol de altoit fiinţa, el însuşi o fiinţă vie. Cu griji şi bucurii, cu zile bune şi zile rele, cu momente excepţionale şi ratări monumentale. M-am jucat şi am alergat nebuneşte pe culoarele lui, m-am îndrăgostit printre scaunele sălilor de repetiţii, mi-am făcut prieteni de o viaţă în lumina albă a scenei de concert, am fost simultan martor şi parte din miracolul artei sunetului, efemeră, fie că durează doar cîteva secunde, fie că este încredinţată orgolios pos­terităţii, după lungi repetiţii şi înregistrări. Mă bucur şi acum de privilegiul de a-l vizita, din cînd în cînd, pentru a povesti cu el despre cîte se mai întîmplă în lumea largă, ori pe meridianul local al politicii.

Deşi e ziua lui, iar protocolul cere veselie, şampanie şi artificii, mi se pare totuşi că ocazia este potrivită pentru a privi un pic în adîncimea perspectivei numită "Cultură radiofonică". O creaţie de care Radioul nos­tru poate fi mîndru, dar faţă de care are şi responsabilităţi.

Recunosc, azi, termenul nu mai inspiră cine ştie ce res­pect, nu face mega-ratinguri favorabile publicităţii şi nici nu pare din cale-afară de incitant, cool sau trendy. Nu pare de loc "rupt din viaţă". Şi nici nu este! Prin natura ei, cultura, deşi un fapt de viaţă, cere lungi procese de distilare artis­tică, intelectuală, emoţională, filosofică, cere abilităţi, deprinderi şi exerciţii care dau rod abia după ani lungi de studiu şi practică. Cultura cere un potenţial de zbor şi pe cale de consecinţă, o anume capacitate de eliberare, de depăşire a inerţiei bolovănoase a cotidianului. Toate acestea, eu am avut norocul să le învăţ de la el, de la Radio, la vîrsta la care lecţiile vieţii pot fi absorbite odată cu aerul pe care-l respiri, dacă nu vrea cineva să ţi le bage cu tot dinadinsul pe gât, în numele unei autorităţi anume, ori mai rău să ţi le-ntipărească în memorie cu nuiaua.

Pentru mine şi nu mă feresc deloc să fiu subiectiv, azi, Cultura radiofonică este doar un alt nume pentru planeta Micului Prinţ. Locul unde poţi petrece nestingherit în ţara miraculoasă a copiilor şi a copilăriei, cu poveştile, poeziile, cîntecele vesele, aventurile, curiozitatea şi tot ceea ce ţine de miracolul descoperirii, al emoţiilor pozitive, inocente. Te poţi întîlni cu eternitatea fragilă a Muzicii în toată paleta ei de culori şi stiluri, poţi sălăşlui netulburat în Peştera Cunoaşterii şi, în sfîrşit, te poţi bucura de proprietatea miraculoasă a Ecoului Zilei. Este locul în care-şi dau întîlnire "Oamenii mari" în zilele lor excepţionale, adică atunci cînd îşi recapătă în mod miraculos capacitatea de a fi copii, inocenţi, simpli, geniali, sensibili şi generoşi.

Lumea de azi pare potrivnică ţinutului miraculos al culturii, în general, şi culturii "mediilor", în special, aşa cum barbar numesc unii radioul şi televiziunea. O prejudecată care a ajuns să creeze mode, stiluri, să impună figuri publice şi şabloane. Spun o prejudecată pentru că doar dintr-o prejudecată îţi poţi închipui şi-i poţi convinge şi pe alţii să-şi cheltuie timpul şi banii pentru a se expune unor sunete care, deşi poartă aparent un sens, nu fac decît să contribuie la creşterea entropiei în univers. Inclusiv în universul mental şi sufletesc al celor care sunt sau se lasă de bună voie bombardaţi de ele. În termenii teoriei comunicării, aceste sunete se numesc zgomote. Este adevărat, ele au remarcabile capacităţi, exploatabile comercial. Zgomotele, mai ales cele puternic disarmonice, atrag mai uşor atenţia. Or, atenţia ascultătorului, ridicată la puterea sutelor de mii sau milioanelor, înseamnă bani, mulţi bani. Zgomotele, mai ales dincolo de un prag al intensităţii, au puterea să inducă teamă, angoasă, depresie, iar oamenii blocaţi de teamă, angoasă sau depresie sunt mai uşor manipulabili. Sunt mai receptivi la sugestie, inclusiv la cea a mesajului comercial. De aceea, aşa zisa degradare a mesajului în mediile altădată culturale, cum a fost prin excelenţă Radioul din România, nu este un fapt întîmplător. El trebuie pus în legătură directă cu tendinţa de a exploata, mai rapid sau mai eficient, dependenţa noastră naturală faţă de magia sunetului. Ceea ce ne duce la ideea simplă că demodarea culturii nu este chiar un fapt întîmplător şi nici rezultat al unui proces implacabil de involuţie. Este pur şi simplu rezultatul unei alegeri. Al unei alegeri care are avantajul, cel puţin pe termen scurt, că aduce cîştiguri financiare mari şi instituţiei şi celor care umblă cu "borcanul de miere". Dezavantajul ar fi doar că degradează lumea interioară a ascultătorului, că face un deserviciu pe termen lung societăţii însăşi, contribuind la sărăcirea ei spirituală.

Bătălia nu este însă nici pe departe pierdută, cu atît mai puţin războiul. În Radioul nos­tru, ca şi în Narnia, există încă oameni-copii care vor, ştiu şi pot să readucă la viaţă "cultura radiofonică". Indiferent dacă se exprimă prin mijloacele emisiunilor de ştiri, de comentarii, de dezbateri, ale paginilor culturale, muzicale, de ştiinţă sau ale eseului radiofonic. În Radioul nostru sălăşluieşte încă, sunt sigur, un leu blînd şi puternic a cărui suflare face să piară puterea celor care nu vor decît să "îngheţe" lumea, ori să o facă pradă mai uşoară distrugerii.

Aşa cum fac în fiecare dimineaţă, deschizînd radioul, am trecut şi azi dincolo de uşile dulapului din camera pustie, pentru a lua o gură de aer proas­păt şi a le spune tuturor celor care au puterea să creadă în poveşti: La mulţi ani, de ziua Radioului!