Rânjetul Dentistului

Îmi imaginez că doar aceia care au fost plecaţi săptămâna trecută în expediţie prin adâncurile unor sisteme de peşteri nu au aflat de întâmplarea cu leul. Să recapitulăm faptele, aşa cum le cunoaştem în acest moment.

Un dentist bogat, din America, se duce în Zimbabwe să vâneze un leu. Tocmeşte doi ghizi şi bântuie prin savană. Aici imaginea devine neclară. Conform acuzaţiilor, cei trei au momit un leu să iasă de pe teritoriul unei rezervaţii. După care dentistul l-a atacat cu o săgeată lansată dintr-un arc. Se pare că bietul animal a fost rănit. A urmat o agonie de 40 de ore, timp în care cei trei l-au urmărit. L-au ajuns şi l-au împuşcat. I-au tăiat capul, să îl ia ca trofeu, şi l-au jupuit.

A urmat scandalul. Mondial. Leul respectiv era nu doar un animal protejat (avea un locator GPS, care trebuia să indice respectivilor că nu poate fi vânat), ci era chiar un simbol naţional. Avea un nume (Cecil). Era fotografiat în fiecare zi de numeroşi turişti.

Întreaga lume a aflat imediat de soarta lui Cecil. A urmat furtuna. Se pare că dentistul a fugit, nu mai este de găsit pe nicăieri. În faţa clinicii sale, care este acum închisă, sunt manifestaţii furioase. Internetul a luat foc. Autorităţile îl caută, din câte se pare, pentru a da socoteală pentru ceea ce pare a fi un act de braconaj.

Am să trec peste implicaţiile legale, pentru că nu sunt competent în materie de legislaţie din Zimbabwe. Nu mă îndoiesc că se vor găsi numeroşi experţi în materie, la televiziune şi pe forumuri. Alta este problema pe care doresc să o semnalez. Una morală.

Ceea ce găsesc eu cu deosebire inacceptabil în toată această poveste este un detaliu anume. Doctorul a postat pe Internet imagini cu numeroasele sale fapte de vitejie. Într-o fotografie îl vedem lângă un bivol mort. În alta este la bustul gol, ţinând un leopard ucis. Poză după poză, alături de "trofee".

În toate rânjeşte cu gura până la urechi.

Fără să idealizăm, să ne amintim totuşi că vânătorii din alte timpuri erau destul de diferiţi. Erau nişte domni severi, în uniforme verzi. După inventarea aparatului de fotografiat, îi vedem aliniaţi după o vânătoare reuşită. Au figuri preocupate.

Vânătoarea era, cândva, mai degrabă o necesitate. Vânătorul era un om al pământului. Avea câine. Tăia în pădure, îi ştia sunetele, îi simţea mirosurile. Era cunoscut şi respectat în comunitatea locală. Şi îşi câştiga hrana cu sudoarea frunţii, fâcând ceva dificil şi periculos. Vânătoarea avea un cod al onoarei şi simbolurile sale.

Astăzi, vânătoarea de vânat mare a devenit jucăria unor râzgâiaţi cu bani mulţi. Sosesc cu avionul într-o ţară al cărei nume nici nu ştiu să îl scrie. Călătoresc în maşini de lux cu aer condiţionat. Omoară animale care, adesea, sunt crescute în "ferme de vânat". După care fac băşcălie.

Nu este nimic eroic sau măcar dificil în asta. Dentistul care l-a ucis pe Cecil a folosit un arc. Însă acest arc nu este precum acela al lui Robin Hood. Nici măcar principiile mecanice. Arcurile de acum sunt maşinării complexe, cu scripeţi şi pârghii, construite din fibră de carbon. Unele au lunete cu laser. Sunt mai letale decât multe arme de foc moderne.

Omul era, din câte îmi dau seama, un exhibiţionist lipsit de simţul măsurii. Se pare că după ce a omorât leul, a cerut să omoare un elefant. Ghidul i-a arătat unul. Clientul a fost nemulţumit. "Nu, unul mult mai mare!". Cam cât de mare? "Excepţional de mare!". Cum nu se găsea unul gigantic prin preajmă, omul a plecat. Probabil nemulţumit de natura africană, prea mică pentru ego-ul său...

Nu doar vânătoarea a ajuns la mâna unor asemenea personaje. Citeam că şefii unui cunoscut concern au organizat, recent, o şedinţă de team-building într-un templu grec din sudul Italiei. Este clar că unii nu mai au nici un simţ al proporţiilor...

Nu am nimic cu breasla vănătorilor (adevăraţi). Dimpotrivă. Am cunoscut oameni admirabili din această categorie. Nu am vânat, probabil nu am să fac asta niciodată, însă am petrecut zile memorabile alături de vânători, în mediul lor.

Înţeleg, pe de altă parte, că şi bogaţii trebuie să îşi cheltuie banii. Eventual la vânătoare. Nici cu asta nu am o problemă. Problema este cum anume. Unele lucruri trebuie făcute cu o doză de respect.

Unde mai pui că vânatul este, mai mult sau mai puţin, un bun public. Inclusiv vânatul mare. Aceste animale, împreună cu mediul lor, sunt, într-un fel, bunul nostru comun, al omenirii. Unele sunt pe cale de dispariţie. Pentru multe, publicul cheltuieşte bani mulţi - mult mai mulţi decât a plătit dentistul milionar pentru a-l vâna pe Cecil - pentru a amenaja parcuri naturale, pentru a finanţa savanţi care să studieze comportamentul diferitelor specii, pentru a angaja paznici care să împiedice braconajul etc.

Argumentul meu, însă, nu este economic, ci moral. Odată cu averea vine şi o datorie de a fi responsabil. Ceea ce include şi virtuţi precum compasiunea sau moderaţia. Şi exclude vicii de comportament precum obrăznicia sau trufia. Să ştii să fii la locul tău.