Răutăţile presei

Nicolas Sarkozy nu are nicio şansă să rămînă un Preşedinte oarecare, în istoria Republicii. Pe de o parte, amestecul masiv, unii spun cocktailul Molotov, între viaţa privată şi cea publică, iar pe de altă parte ambiţia de-a trece peste "moştenirea gaullistă", pentru a redesena locul Franţei în noul joc de putere din Europa post-război rece, îi vor asigura un capitol special în cartea cu Tricolor albastru-alb-roşu.

Vizita de stat în Regatul Coroanei Britanice nu este nici un simplu gest de curtoazie, nici o întîmplare pe agenda diplomatică. Din perspectiva "Proiectului Sarkozy", ea este menită să modifice centrul de greutate al politici europene. Antanta franco-germană a asigurat, pînă la căderea zidului Berlinului, poziţia privilegiată a Franţei, în plan european. De la reunificarea Germaniei, locomotiva nu mai produce "lucrul mecanic" de care Franţa ar avea nevoie. Chiar dacă nu a decuplat şi nici nu a renegat relaţiile privilegiate cu marele său vecin, Germania şi-a restructurat complet politica europeană, asumîndu-şi dacă nu rolul de lider, cel puţin pe cel de "Primus inter pares". Deficitul a fost resimţit mai de mult, iar predecesorul lui Sarkozy, la Elysee, a încercat soluţia triunghiului Paris-Berlin- Londra. Ratată! Are Sarkozy mai multe şanse să realizeze o axă Paris-Londra?

Argumentele "realismului" nu-i sunt favorabile intrepridului preşedinte galic.

În ciuda eforturilor făcute de Tony Blair, supuşii coroanei, ca şi Purtătorea ei legitimă, au rămas sceptici cu privire la avantajele unei angajări depline şi decisive a Marii Britanii în "politica continentală". Relaţia cu Statele Unite, privilegiată sau mai puţin privilegiată, dar bazată ferm pe conceptul atlantist al lui Churchil, rămîne singura ancoră ce permite, tot mai expusei şi fragilei "nave britanice", evitarea derivei totale, în oceanul politic al globalizării. Pe de altă parte, Marea Britanie nu are nicio dificultate să încaseze toate beneficiile participării la Uniunea Europeană, ba chiar şi ceva pe deasupra, fără să-şi asume niciun fel de obligaţii sau angajamente politice suplimentare. Vorba englezului, "Dacă nu-i stricată, de ce s-o repari?!" Pe acelaşi considerent, sănătos, britanicii refuză cu încăpăţînare să renunţe la lira sterlină şi să adopte euro, fie el şi cu efigia reginei! Dacă Blair n-a putut să-şi conver­tească compatrioţii la euro-eotuziasm, Gordon Brown nu are şanse, nici atît, motiv pentru care nu este deloc dispus să-şi joace cariera politică pe o asemenea carte. Cît despre conservatorii care pîndesc postul lui Brown şi vor să-i facă lui David Cameron buletin cu adresă la 10 Downing Street, ei nici nu vor să audă de asemenea aventuri politice. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că Prinţesa Inimilor şi-a găsit tragicul sfîrşit tocmai la Paris, britanicii, chiar şi cei fascinaţi de apariţiile doamnei Bruni, mai ales cele din revistele de specialitate, care s-au vîndut ca pîinea caldă, n-au prea multe motive să fie entuziasmaţi de propunerile Parisului. Pentru a fi mai convingător şi a pune capăt suspiciunilor că euro-agenda politică franceză are ascunsă între file temele anti-americane, Sarkozy pare dispus să facă ceea ce pînă de curînd părea de neconceput: să reintegreze hexagonul în structurile militare ale Alianţei, minus componenta nucleară, desigur. O asemenea manevră strategică nu poate fi prezentată ca o "reîntoarcere a fiului risipitor", fie şi numai pentru motivul că nu-i nimeni dispus, la Bruxelles, să joace rolul tatălui biblic şi să taie viţelul cel gras. De aceea, Franţa are nevoie de "sponsori" politici puternici. Marea Britanie este, fără îndoială, cel mai covingător în diligenţele pe care le-ar putea face la Washing­ton. Franţa ar putea oferi în schimb, Marii Britanii, o participare mai bună în programele strategice ale Uniunii Europene, de la cooperarea în domeniile nuclearului şi cercetării spaţiale, la cea din zona euro-industriei de armament.

Oricine ar căuta aceste teme în presa de pe cele două maluri ale Canalului, va avea surpriza unui peisaj deconcertant. La Paris, marile cotidiene fac din ţînţar armăsar, trans­formînd elementele impuse de protocolul vizitei de stat într-un discurs despre fast, ca şi cum acesta ar fi fost inventat acum, special pentru Preşedintele cel nou al Franţei. Toată lumea ştie că nu este cazul, dar "Grandoarea" obligă!

La Londra, chiar şi ziarele cele mai serioase dau pe dinafară de remarci sarcastic-şfichiuitoare. Conservatorul Telegaph, spre exemplu, scrie, negru pe alb: "Încercarea domnului Sarkozy de a lua prin surprindere Britania, a fost de la început zădărnicită de splendoarea şi formalismul întîmpinării oficiale ce i-a fost pregătită. Observîndu-l dis­cutînd cu Regina, care l-a primit pe un podium ridicat, temporar, lîngă peronul de la Windsor, se puteau remarca, în manierele sale, urme din comportamentul unui chelner supra-anxios, care se străduieşte să fie la înălţimea celui mai bun comportament de care este capabil./.../ Unii dintre noi au răsuflat uşuraţi, cînd au văzut Garda Grenadierilor şi cea a Artileriei Călare introduse în ceremonial, pentru că în faţa acestor formidabile trupe şi uniforme, era greu să mai întrezăreşti vreo speranţă ca domnul Sarkozy să convingă poporul britanic să se aventureze într-o sturlubatică aventură romantică, alături de el". Aluzia răutăcioasă a ultimului paragraf se referă la contrastul de înălţime, ruinător pentru Preşedintele Franţei, care părea pierdut într-o pădure de uriaşi!