Război fără sfârşit

În 1953 s-a terminat ceea ce se numeşte, în limbajul comun, "Războiul din Coreea". După circa trei milioane de morţi şi trei ani de zile în care Statele Unite şi Uniunea Sovietică s-au ameninţat reciproc cu arma nucleară a fost semnat un armistiţiu, la Panmunjom, între reprezentanţii militari ai celor două tabere. Stupefiant, la 68 de ani de la acest moment, încă nu există un tratat de pace în Peninsula Coreeană. Coreea de Nord şi aliaţii săi sunt, tehnic, în stare de război cu Coreea de Sud şi cu aliaţii săi.

O stare de război există, tehnic vorbind, şi între Japonia şi Rusia (aceasta din urmă ca stat succesor al Uniunii Sovietice). Din 1945. Profitând de faptul că Imperiul japonez era în corzi datorită atacurilor americane, dictatorul de la Mos­cova a ordonat trupelor sale din Asia să treacă la ofensivă. Ocazie cu care, printre altele, URSS-ul a ocupat un grup de patru insule numite azi insulele Kurile de Sud. Pe care a refuzat şi refuză să le înapoieze Japoniei. Ceea ce face ca de 76 de ani între Moscova şi Tokyo să nu existe un tratat de pace.

Veţi vedea că este o schemă aici. Dar înainte de asta, să continuăm. Republica Populară Chineză. Din 1949 este în stare de război cu Republica China (al cărei guvern s-a refugiat pe insula Taiwan). De atunci regimul dictorial de la Pekin tot ameninţă cu invazia.

În perioada 1944-1945 trupele sovietice ajung în Prusia Orientală. Urmează o orgie de crime şi violuri. Populaţia germană este terorizată. În 1945 este anexat la URSS teritoriul numit astăzi "enlcava Kaliningrad" (fostul Königs­berg). Între 1947 şi 1948 zona este "curăţată etnic". Peste 100.000 de germani sunt expulzaţi, iar în locul lor au fost aduşi aproape jumătate de milion de ruşi. Enclava este puternic militarizată. Formal, Germania renunţă la acest teritoriu abia în 1990.

Trecem acum pe "repede-înainte". Suntem în 1991. Uniunea Sovietică s-a dizolvat. Trupele Armatei Roşii, acum vopsite drept trupe ale "Federaţiei Ruse", ocupă teritorii din diverse state care au fost republici sovietice (fără voia lor, evident). De regulă această ocupaţie merge mână în mână cu sprijinirea unor brutale miliţii locale, rusofone, care se opun violent guvernului legitim. Rusia începe astfel să construiască o salbă de "conflicte îngheţate" prin care controlează teritorii. Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud. În unele cazuri, sfidează comunitatea internaţională şi recunoaşte aceste regimuri separatiste drept state independente.

Iată acum problema. Statele lumii trăiesc fie în pace, fie în război unele cu altele. După Al Doilea Război Mondial pacea a fost regula, iar războiul, excepţia. Există instituţii şi reguli complexe care guvernează, pe scena internaţională, comportamentul acestor state.

Statele comuniste, în special marile puteri (regimurile de la Moscova şi Pekin), par să nu asculte de aceste reguli decât atunci când le convine. Iar în cazuri extreme, preferă să menţină o stare de război unui acord formal de pace. Chiar dacă, pe moment, nu sunt interesate sau nu sunt capabile să reia ostilităţile. Acesta este un comportament extrem de îngrijorător şi potenţial destabilizator.

Este foarte posibil ca acesta să fie acum planul D (sau F sau G - cine mai ştie?) al lui Vladimir Putin în Ucraina. Planul iniţial, desigur, s-a făcut pulbere. Omul chiar credea că guvernul de la Kiev va fugi în primele ore de la invazie, iar locuitorii vor întâmpina Armata Roşie cu flori, aşa cum văzuse el în filmele sovietice de propagandă, pe când era pionier.

Planul B era o campanie militară clasică, pe patru direcţii, prin care urma să ocupe întreg teritoriu Ucrainei în câteva săptămâni. Când blindatele ruseşti au început să ardă, cu sutele, prin şanţuri, a trecut la planul C. Bombardamente cu blindale şi artileria asupra centrelor urbane. Unele dintre acestea au fost reduse la kilometri de moloz. Acum probabil că tot ce doreşte este să ocupe un teritoriu în estul Ucrainei de unde să destabilize, ani de zile, printr-un război nedeclarat, dar cât se poate de real, estul Europei (nu doar Ucraina).

Să revenim la analiza de fond. Care este cauza acestui comportament aberant? La prima vedere, militarismul. Statul comunist este organizat ca o cazarmă. Armata este folosită ca forţă de represiune internă, dar şi ca instrument de politică externă. Problema cu această explicaţie: este prea generală. Şi alte tipuri de state au exact aceleaşi obiceiuri.

Pentru a înţelege ce se petrece, trebuie să revenim la ideologia fondatoare. Marxism-leninismul a predicat ideea "luptei de clasă". În viziunea comuniştilor, războiul este starea bazală a societăţii. Iar cu statele capitaliste, occidentale, nu poate exista o stare reală de pace. Indiferent ce scrie pe o hârtie. O expresie a acestei doctrine este celebra linie exprimată, între alţii, de Troţki, în 1918 - "Nici război, nici pace!". Rusia sovietică îşi rezerva dreptul de a ignora dreptul internaţional.

Moscova, Pekin şi Phenian-ul s-au plasat, fundamental şi mereu, pe această poziţie. Orice perioadă de "destindere" era asumată sub rezerva mentală a reluării ostilităţilor. La momentul oportun, când Occidentul imperialist, putred, se va prăbuşi măcinat de propriile "contradicţii" (aproximativ ceea ce crede Putin astăzi). În 1991, aceasta a fost marea preocupare a Moscovei, nu "democratizarea", aşa cum au presupus liderii occidentali. Rusia, în ciuda tuturor costurilor şi cu toate că nu deriva nici un folos imediat de aici, a ţinut cu ghearele şi cu dinţii de arsenalul nuclear sovietic.

Ce concluzii să tragem? Că orice "concesii" oferite de Rusia, acum, în urma dezastrului din Ucraina, nu pot fi decât o perdea de fum. Occidentul trebuie să trateze Rusia, formal, ca o ţară învinsă în urma unui război de agresiune, ilegal, pe care tot ea l-a declanşat. Şi să se asigure că la Moscova nu va mai veni putea să vină la putere un dictator care să joace alba-neagra cu pacea Europei şi a lumii.