Remanieri şi remaieri

Tîrît de valul inundaţiilor în realitatea mult prea incomodă a unei ţări în curs de sub-dezvoltare, numită România, "guvernul tăriceanu", un simplu şi aproape inutil apendice al Guvernării Băsescu, se pregăteşte de remaniere. Adică de schimbarea unor persoane care au rătăcit prin hîrtiile, afacerile şi birourile unor ministere, cu alte persoane care vor face exact acelaşi lucru, cu simpla deosebire că, din ziua numirii, vor avea un salariu mai gras, maşină cu girofar la dispoziţie şi bodyguard plătit de la buget, pus să-i care geanta.

Cînd şi la ce e bună o remaniere guvernamentală?

Într-o ţară serioasă, în care politica este pusă să rezolve probleme, nu să le creeze, remanierea are loc doar în condiţii speciale. Atunci cînd într-un guvern de coaliţie se schimbă raporturile dintre forţele politice care îl susţin/compun, iar noua realitate a puterii se cere reflectată în compoziţia executivului. Atunci cînd există o presiune politică pentru schimbarea priorităţilor şi a liniilor majore de acţiune guvernamentală, ceea ce presupune aducerea unor oameni noi în componenţa guvernului. Atunci cînd intervin "accidente politice" majore legate de activitatea sau viaţa publică/privată a unui ministru, iar păstrarea lui în funcţie ar aduce prejudicii executivului în ansamblu. Cînd nu este determinată de cauze pur accidentale, remanierea are loc cel mult o dată pe durata mandatului "natural", de patru ani.

Ce se întîmplă în "ograda" noastră?

Oricît s-ar strădui liderii politici să acrediteze ideea unei "evoluţii", în realitate, de la data ultimelor alegeri nu s-a schimbat nimic semnificativ în raporturile de forţe dintre partidele care formează actuala coaliţie. Nici cota lor de susţinere politică, luată individual, nici cea a ansamblului. Variaţiile locale, surprinse de sondajele de opinie şi pe marginea cărora se fac atîtea speculaţii, nu înregistrează, de fapt, decît variaţii de notorietate sau de simpatie/acceptare faţă de diferite personalităţi. Dovada am avut-o recent, cînd o cercetare a scos pe lista celor mai apreciate persoane din guvern, o bună parte dintre cei pe care ne aşteptăm să-i vedem "remaniaţi".

Un alt argument că situaţia nu e cu nimic diferită de cea de acum şase luni este şi faptul că în ciuda încercărilor disperate de a schimba conducerile celor două camere ale Parlamentului, în ciuda ameninţărilor şi a presiunilor pentru a crea o nouă majoritate parlamentară, care să facă posibil acest lucru, obiectivul rămîne acum la fel de îndepărtat şi nesigur ca şi acum jumătate de an, cînd a început cruciada PD-ului asupra conducerii celor două camere. Deşi PD-ul a devenit între timp Partid Popular, iar PNL-ul a devenit încă şi mai divizat decît era cînd a intrat la guvernare, raporturile de forţe dintre cele două formaţiuni nu s-au schimbat cu nimic. Cele două partide au în continuare nevoie unul de altul pentru că singure riscă să fie zdrobite de uriaşa inerţie electorală care acţionează în favoarea trioului PSD-PRM-UDMR. Concluzia este directă: remanierea nu se justifică.

Să vedem cum stăm cu schimbarea obiectivelor. Chiar dacă au dat inundaţiile peste ţară, ele nu schimbă cu nimic priorităţile guvernului: integrarea europeană şi reforme structurale în domeniile care formează triunghiul subdezvoltării noastre sociale - justiţie, luptă împotriva corupţiei, administraţie.

În sfîrşit am avea problema accidentelor personale. La capitolul acesta, doar premierul poate fi luat în discuţie, cu teribilă bălmăjeală "uite-nu-i demisia irevocabilă", dar la noi s-au văzut lucruri încă mult mai grave care n-au clintit nici un fir din coama politicienilor ajunşi în vîrful piramidei de stat. Chiar dacă un ministru şi-a descoperit o problemă de compatibilitate cu premierul şi propriul lider de partid, remanierea ar fi mai degrabă o problemă tehnică. O demisie urmată de o înlocuire cu greu poate fi numită remaniere.

Ca un motiv serios pentru remaniere, la noi se vehiculează tema "incompetenţei". Marota aceasta este una dintre moştenirile "epocii de aur", de care viaţa noastră politică se desparte cu atîta greutate. Prin definiţie şi asumare ideologică, toţi "tovarăşii" numiţi într-o funcţie "de mare răspundere" de către "Partid" erau buni, frumoşi, morali, devotaţi, fără pete la dosar şi competenţi. Nu puteau fi altfel! Din cînd în cînd, pentru motive care nu aveau uneori nimic de a face cu activitatea lor, ei trebuiau schimbaţi din funcţie. Atunci, brusc, cineva "de la cadre" constată că tovarăşul "nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor". Atunci ca şi acum, societatea noastră funcţionează ca şi cum singura modalitate pe care am avea-o la dispoziţie pentru a testa competenţa cuiva este să-l punem într-o funcţie. E ca şi cînd v-aş invita eu pe dumneavoastră să faceţi un zbor de agrement cu avionul, avînd la manşă pe cineva despre care habar nu avem dacă ştie să piloteze, dar am vrea să aflăm dacă poate! În avion nu ne-am sui, e cert! Curios este că acelaşi procedeu devine acceptabil cînd e vorba despre oameni care conduc ministere, secretariate de stat, primării, consilii etc., adică devin răspunzători de aspecte esenţiale ale vieţii unor comunităţi largi.

În realitate, reţeta aceasta a schimbării pe motive de "incompetenţă" este doar o încercare stîngace de a remaia ţesătura demult destrămată a unei guvernări care din prima oră a instalării s-a preocupat mai mult de cînd şi cum o să-şi anunţe falimentul, decît de ce şi cum ar avea de făcut şi ar putea să facă.