Republica bananieră

Într-un editorial exprimi, în principiu, opiniile şi argumentele proprii. De data aceasta am să fac o excepţie. Am participat, zilele trecute, la o dezbatere organizată la Udine, în Italia, în cadrul unei manifes-tări culturale complexe intitulată "Vicino/Lontano - identitB e differenze al tempo dei conflitti". Organizată sub înaltul patronaj al Preşedintelui italian, printre invitaţi s-au numărat filozoful Gianni Vattimo şi laureata Premiului Nobel pentru pace, Shirin Ebadi. A existat şi o secţiune dedicată României, unde s-a petrecut în-tâmplarea care mi-a atras atenţia.

Unul dintre vorbitori, scriitorul şi sociologul Dan Lungu, autorul unor romane care au avut recenzii foarte bune (Raiul găinilor şi Sunt o babă comunistă!) evoca, la un moment dat, traiul în România dictaturii socialiste. Cum poate cineva să aibă nostalgia acelor vremuri? - a fost întrebat. Iar Dan Lungu a oferit exemplul "babei comuniste" pe care a cunoscut-o de-adevăratelea. "Am avut de toate în comunism!" - afirma baba - "portocale, lămâi, banane... adevărat, banane n-am avut, dar am avut cândva o pastă de dinţi cu gust de banane!".

Cum poate cineva să aibă nostalgia unui regim unde bananele îi erau cunoscute prin gustul pastei de dinţi? Întâmplarea, bine aleasă şi bine povestită, a frapat audienţa.

În cadrul intervenţiei sale, Beatrice Comănescu, director al TVR Internaţional, a amintit, şi ea, statutul bananei în comunism. Povestea este tristă. Un copil, în parc, vede alt copil care mănâncă o banană. După care vine la mama sa şi cere şi el să mănânce un fruct din acela, nemaivăzut. Iar mama îl trage de acolo spunându-i: "Nu e bun!".

Şi tot la banană s-a întors Cristian Pantazi, de la Hotnews. Aici era vorba tot de copilul care, sub socialişti, nu mâncase banane. Dar primise un şampon cu aromă de banane. Şi nu rezistase să pună puţin pe limbă, să vadă ce gust are...

Cei trei vorbitori nu s-au înţeles între ei dinainte. Au preluat, unul de la altul, tema. Au dezvoltat-o inteligent, în trei povestiri adevărate. Şi au atras atenţia publicului italian, care a înţeles, cred, ceva esenţial despre regimul socialist.

Mărturisesc că poveştile celor trei colegi m-au frapat şi pe mine. În timp ce vorbeau, mi-a venit în minte un concept aproape uitat al analizei politice, acela de "republica bananieră".

Termenul, în ciuda aparenţelor, nu se referă la vreun stat african. La originile sale a fost folosit cu referire la Honduras. La începutul secolului XX, această ţară se afla sub dominaţia companiei United Fruit, care avea mari plantaţii de banane.

Anul trecut, Honduras a apărut din nou la ştiri, când militarii împreună cu Congresul (versiunea locală a Parlamentului) au dat o lovitură de stat condamnată de întreaga regiune, de Statele Unite şi de Uniunea Europeană, izgonindu-l pe Preşedintele Zelaya pentru vina de a fi dorit să întrebe poporul, într-un referendum, dacă doreşte convocarea unei convenţii constituţionale pentru a rescrie Constituţia din 1982.

Ce este o republică bananieră? Una caracterizată de dominaţia unei oligarhii cu apucături cleptocratice, care beneficiază de sprijin din partea militarilor. Bugetul public este jefuit, iar banii devalorizaţi.

Au fost ţările socialiste republici bananiere fără banane?

Nu am nici spaţiul şi nici competenţa pentru a lămuri această ches-tiune acum. Dar întrebarea sugerează un mod de a privi trecutul nostru, românesc, şi al ţărilor din jurul nos-tru. Şi poate şi prezentul. Cel puţin în unele cazuri.

Iată unul dintre ele. Uzbekistanul. Într-un fel, povestea sa este foarte asemănătoare Hondurasului. Când comuniştii de la Moscova au căutat un teren pentru monocultura bumbacului, alegerea lor s-a oprit asupra Uzbekistanului. Povestea o bănuiţi. Canale, lagăre de muncă, un ecosis-tem distrus. Şi economia la pământ, pe termen lung. Totul pentru ca afacerea cu bumbac să genereze profituri pentru oligarhia sovietică. Un miraj încheiat în anii "80 cu un scandal uriaş de corupţie, care l-a implicat şi pe ginerele lui Brejnev.

Am şi eu o poveste să vă spun. Prin aeroport am găsit o revistă. Era ceva adresat "marilor investitori" de care sunt pline topurile din ţara noastră. Pe copertă, un avion privat. Sloganul: "Decolează către impozite zero!".

N-am nimic împotriva ideii de scădere a impozitelor. Către zero, dacă timpul şi moravurile o permit. Dar aş vrea ca acest regim să fie extins, echitabil, asupra tuturor. Nu doar asupra unei pături de privilegiaţi. Securişti, datori la stat şi urmăriţi penal. Nu întâmplător, mari finanţatori ai unor partide şi personaje politice.

Situaţia aceasta este ca o coajă de banană care îşi aşteaptă victima. Acesta este regimul iresponsabilităţii fiscale predicat dintre paginile revistelor glossy ale unor "afacerişti" cu abonament la casele de avocaţi.

Mi se reproşează, uneori, că mă refer la exemple politice şi constituţionale americane sau asiatice. Văd însă că pentru alţii idealul politic pe care şi-l asumă este un bungalow în Insulele Virgine.