Republica uitată

Înverşunarea care se manifestă pe scena publică în ultimul timp anunţă timpuri grele. Ura, vehemenţa şi invectiva au înlocuit dezbaterea. Logica războinică indusă de maeştrii luptelor intestine a transformat conflictele mocnite în insurgenţe. Etapa guevaristă a bătăliei pentru putere s-a extins asupra PNL. După un puci improvizat şi nereuşit, gruparea Flutur a atacat în spiritul gherilelor revoluţionare, nu sediile puterii de partid, ci legitimitatea adversarilor. Mesajele citite în faţa camerelor de luat vederi accentuau imaginea revoluţionară, chiar dacă problemele de conţinut nu erau elucidate. Într-o ţară în care politica e doar imagine, dizidenţa televizată trece din starea de latenţă în cea de act. Şi, dacă acest consum de energie ar dezvălui un sens clar, încă degringolada politică provocată deliberat ar putea fi înţeleasă. Scopul rămâne însă obscur. Şi prin aceasta, suspect. Căci lupta pentru democratizarea deciziei într-un partid nu e doar dezirabilă, ci fundamentală pentru buna funcţionare a organizaţiei. Dar atunci când înfruntarea internă vizează dispariţia organizaţiei fie prin fuziune, fie prin pierderea identităţii doctrinare, co-participarea la conducere e doar un pretext. Acest joc pervers nu priveşte întărirea PNL, ci anihilarea sa. Iar dispariţia PNL nu mai e o chestiune privată, ci una publică, câtă vreme astfel ar fi afectat sistemul de partide, instituţiile şi prin consecinţă societatea. În fond, în toată această afacere victima nu e PNL, ci republica aşa cum este ea definită ca spaţiu guvernat de reguli. Iar fără republică, în accepţiunea largă a termenului, democraţia nu se poate.

Uitată, ca un accesoriu oarecare al acrobaţilor puterii, republica se dizolvă. Stabilitatea pe care o presupune, raţiunea şi compromisul pe care le stimulează, lasă loc jocurilor private. Privatizarea puterii e sfârşitul democraţiei. Dacă viciile private fac virtuţile publice, virtuţile private nu sunt posibile fără un spaţiu public neutru. Acapararea spaţiului public de interesele private reduce statul, arbitrul absolut al jocului politic democratic, la rolul de instrument al puterii. Când puterea devine personală, democraţia nu mai are sens. Tocmai de aceea, în regimurile prezidenţiale alegerile anticipate şi dizolvarea Parlamentului nu sunt posibile. Părinţii fondatori ai Americii au luat această precauţie pentru a împiedica derapajele. În faţa unei situaţii asemănătoare, în 1964, François Mitterand, viitorul preşedinte al Franţei, scria o carte intitulată Lovitura de stat permanentă. Paradoxul formulei mitterandiste indica o caracteristică a regimului preşedintelui de Gaulle, cezarismul. Viitorul preşedinte dintre 1981 şi 1995 reproşa generalului de Gaulle de a fi trădat promisiunile din 1958, când era inaugurată Republica a cincea franceză. Atunci de Gaulle afirma că preşedintele va fi un arbitru. Între timp devenise singura putere, toate celelalte fiind depreciate. Guvernul fusese slăbit şi trecut sub control prezidenţial, Parlamentul marginalizat, iar partidele politice ce încercaseră să i se opună pierduseră alegerile şi erau în degringoladă. Din garant al coeziunii, unităţii şi solidarităţii naţionale preşedintele se transformase în centrul vital al statului. Proiectul generalului de Gaulle, la care se face referire în România actuală când se aminteşte de prezidenţialism, viza raţionalizarea parlementarismului într-o ţară în care regimul parlamentar fusese încercat. Nu e cazul României, unde Parlamentul a fost anexat de executiv, iar partidele politice nu au trecut încă testul instituţionalizării. Prezidenţialismul românesc nu răspunde unei crize precum cea algeriană din 1958, nici vreunei nevoi sociale sau politice, ci unei ambiţii.

Războiul din PNL, izolarea PSD, marginalizarea Parlamentului, presiunea dincolo de spiritul Constituţiei pentru alegeri anticipate, totul vizează întărirea preşedintelui. Pentru ce? Formula din campania din 2004 cu preşedintele jucător nu presupunea renunţarea la rolul de arbitru, ci asumarea sa plenară, urmând să contribuie la generarea unui spaţiu public structurat şi stabil. După doi ani, nimic de acest gen nu s-a întâmplat.