Revoluţia emancipării sclavagiste şi viitorul "de aur" al neo-feudalismului

Unul dintre cele mai spectaculoase şi cu totul neaşteptate rezultate ale acutizării crizelor structurale ale societăţii româneşti în vremurile şi din cauza pandemiei este apariţia semnelor primei tentative de eliberare radicală, a unui grup social, din sclavia statului. Soluţia a fost deocamdată fluturată pe sub nasul autorităţilor ca o posibilitate, alternativă de avarie, mai mult cu intenţia de a descuraja asaltul asupra veniturilor salariale ale unei sub-categorii ocupaţionale, medicii cu specializarea anestezie şi terapie intensivă. Un grup relativ mic, nu doar la scară macro-socială, ci chiar în cadrul comunităţii mai largi a medicilor din România. Consecinţele acestei emancipări, însă, dacă ea se va realiza, sunt uriaşe pentru întreaga societate. Sugestia că o parte a personalului medical ar putea părăsi sistemul actual de exercitare a profesiei, sclavagismul de stat, prin crearea unui sistem competitiv-alternativ, bazat pe formarea unei asociaţii de liberi profesionişti (o ghildă, cum s-ar spune!!!) care să angajeze serviciile membrilor ei, pe bază contractuală, cu instituţiile spitaliceşti, de stat şi particulare, echivalează cu o revoluţie socială ale cărei consecinţe reticulare abia dacă pot fi schematic creionate. Încercarea merită totuşi făcută!

Statul ca stăpîn de sclavi şi medicii ca sclavi ai statului, o succintă prezentare de caz. Forma "canonică" a sclavagismului de stat, pentru medici, ca şi pentru cvasi totalitatea celorlalte categorii social-profesionale, se regăseşte în organizarea şi funcţionarea statului dictatorial comunist, de experienţa căruia nu am luat în aceste trei decenii decît o jumătate de jumătate de pas distanţă. Şi nici aceea în direcţia bună! În acest "model" statul este stăpînul instituţiilor de formare profesional-medicală, statul alocă imperativ şi discreţionar resursa medicală în instituţiile de asistenţă, spitale, policlinici, dispensare etc., după directive ideologice care se substituie cerinţelor populaţiei, statul este angajatorul universal pentru toţi medicii pentru restul vieţii lor profesionale, statul hotărăşte după bunul plac mărimea veniturilor salariale ale medicilor, statul hotărăşte condiţiile de exercitare ale profesiei medicale, atît în sensul cadrului legal şi instituţional, cît şi în privinţa condiţiilor efective de muncă. În sfîrşit, medicii nu pot contesta, amenda sau invalida, pe nici o cale, în nici un fel, deciziile statale care le organizează viaţa şi profesia. Pretenţia de "raţională întemeiere" a sclavagismului de stat bazată pe faptul că "statul plăteşte formarea medicilor" este doar umbra palidă a unei justificări de circumstanţă, lucru evident pentru oricine, de îndată ce înţelege că resursele din care "statul" s-a învrednicit cu educaţia şi formarea medicilor nu sunt furnizate de extratereştrii de pe Lună şi nici nu provin din cine ştie ce resurse create de activităţi independente ale statului, ci se constituie nemijlocit şi integral din buzunarele generaţiilor trecute, prezente şi viitoare, aflate în sclavia statului, jecmănite lună de lună prin impozitarea directă şi indirectă, discreţionară, la care statul se dedă cu deplină şi inconturnabilă autoritate. Trei decenii de la "despărţirea de comunism", majoritatea acestor condiţii-determinări constituie încă baza sistemului în care se exercită profesia medicală în România. Semi-independenţa universităţilor ca unităţi de formare profesională a redus nesemnificativ monopolul de stat, alocarea resursei în sistem este în continuare la cheremul deciziilor birocratic-statale, veniturile şi condiţiile exercitării profesiei sunt pentru majoritatea medicilor dictate în continuare de bunul plac al autorităţilor de stat, micro sectorul medical privat apărut este liliputan ca dezvoltare şi capacitate de acoperire cu servicii şi, chiar dacă a redus cu ceva aria de exercitare a sclavagismului statal, nu i-a contestat în nici un fel, niciodată, autoritatea. La fel şi controlul asupra exercitării profesiei. Singura posibilitate de a evada din sistem a fost, exact ca în sclavagismul clasic al antichităţii, fuga de sub umbrela de autoritate a stăpînului de sclavi, în cazul nostru statul numit România. Ceea ce mii, zeci de mii de medici au şi făcut în aceste trei decenii. Nu că sclavagismul altora ar fi mai "dulce" sau mai "suportabil", dar măcar este mult mai bine răsplătit salarial şi prin statut social, atît relativ, comparativ cu veniturile şi poziţia altor categorii profesionale, cît şi prin valoarea absolută a veniturilor, măsurată în putere de cumpărare, la zi.

Consecinţele unei răscoale care ar putea deschide porţile viitorului: neo-feudalismul tehnotronic.

Desigur, nu sunt multe semne, deocamdată, că abia semnalata posibilitate de revoltă sclavagistă se va transforma într-o rebeliune, răscoală, revoluţie, încununată de succes. Obstacolele sunt presărate la fiecare pas şi nici unul nu este mai mic decît un Everest. De la "rezistenţa naturală" a sistemului medical, pînă la rezistenţa la schimbare a politicii şi a politicienilor de la noi, de la capacitatea de organizare a unui grup social-profesional relativ mic, de susţinere pe termen lung, coerent, a unei bătălii care atacă frontal monopolul statului sclavagist, pînă la manevrele de dezbinare, "mituire" a liderilor iniţiativei şi eventual exemplara lor pedepsire, atunci cînd "combustibilul" contestatiei şi virulenţa ameninţării se vor fi topit. Este suficient să studieze cineva modul în care Henric al VIII-lea a "rezolvat" contestaţia faţă de reforma instituţională a bisericii, pe care a promulgat-o. Condusă de Wyatt (1554), ea a devenit modelul "clasic" al combaterii eficiente a contestaţiilor de sistem, ridicate la rang de revoltă! A fost aplicat cu succes de nenumărate ori în secolul XX, de la contracararea mişcărilor de promovare a independenţei coloniale, pînă la soluţiile pentru neutralizarea grupurilor militante neo-comuniste din democraţiile occidentale ale anilor 60 şi 70. Cînd e vorba despre putere şi păstrarea ei cu orice preţ, "unii" chiar învaţă ceva din Istorie!!!

Să presupunem, totuşi, că reuşeşte! Care ar putea fi consecinţele structurale? Mecanismul cel mai simplu care ar putea transforma din temelie relaţiile grupurilor profesional-medicale cu statul ar fi cel de angrenare în cascadă sau efect de domino. Exemplul şi succesul medicilor ATI ar putea fi urmat de alte sub-categorii uşor de autonomizat: medicii de familie, medicii stomatologi, toate sub-articulaţiile medical profesionale înalt specializate, cum sunt diferitele specializări chirurghicale, cardiologie, medicina de laborator etc. Problemele de fond ale acestei soluţii "mecanice" încep şi se termină cu finanţarea serviciilor medicale. Ea nu poate fi susţinută integral nici de stat, nici de cei mai mulţi dintre cetăţeni. Este nevoie de o ecuaţie de acoperire care să acopere efortul necesar. Soluţia tipică, asigurările medicale, private şi de stat. Ceea ce rezultă, inevitabil, este un sistem în care accesul şi calitatea serviciilor sunt inegal distribuite social, cu alte cuvinte vor exista cele două categorii cu extremele lor, cei ce au şi ce ce nu au! Pentru o societate cantonată de aproape un secol în soluţia "statul asigură pentru toată lumea!", cum este cea din România, această schimbare s-ar putea dovedi un salt mortal, pe care nimeni nu va fi în ultimă instanţă hotărît să îl rişte, nici asociaţiile medicilor profesionişti, nici statul. Şi atunci? Ne vor întoarece, inevitabil, la o formă atenuată de sclavagism de stat. În America zilelor noastre, subiectul şi acceptarea/respingerea diferitelor soluţii de principiu între aceste două soluţii, au devenit pivot al dezbaterii şi dezbinării radicale, atît politice, ideologice, cît şi electorale!!

Soluţia sustenabilă pare să fie ascunsă în alte cotloane ale istoriei, încă prea puţin sau deloc explorate de România. Un veritabil nou "descălecat". Un veritabil început pe baze de construcţie complet diferite, non-sclavagiste, pentru relaţiile dintre stat şi cetăţeni. De la obligaţii la beneficii, de la responsabilităţi, la atribuţii şi privilegii şi de la constituirea socială a resurselor, la modalităţile de decizie privind alocarea lor. "Un nou contract social"!!! Cînd societăţile europene au făcut trecerea spre un tip nou de contract social, feudalismul agro-meşteşugăresc, sponsorii principali nu au fost elitele puterii de stat. În spatele lor a existat o forţă economică, ideologică şi politică uriaşă, extra şi suprastatală, marele imperiu al puterii Bisericii Catolice. Trecerea noastră de la sclavagismul de stat la neofeudalismul tehnotronic are un singur sponsor vizibil la orizont: complexul birocratico-politic în curs de autonomizare numit Uniunea Europeană. Deocamdată, el nu are încă forţa independentă necesară rolului pe care îl are de jucat. Nici economic, nici politic, nici ideologic. Revoluţia noastră antisclavagistă ar putea să mai aibă de aşteptat pînă cînd să vadă zorii neofeudalismului tehnotronic care se arată deja la orizontul altor societăţi aflate mult mai aproape de vecinătatea viitorului decît noi. Asta e! Ne-am cam obişnuit, nu ni se întîmplă prima şi probabil nici ultima dată!!!