În momentul când scriu aceste rânduri, agresiunea Rusiei în Ucraina este în plină desfăşurare. Peste un milion de oameni au fugit din ţară. Armata rusă a început să bombardeze indiscriminat civilii. Au atacat centralele nucleare, riscând astfel să declanşeze o catastrofă mai mare decât aceea de la Cernobîl. În fiecare zi apar noi imagni, ale disperării, cu copii ucişi şi cu blocuri de locuinţe dărâmate.
Acesta nu este un comportament acceptabil al unui stat-membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Această organizaţie a fost creată, în 1945, cu scopul explicit de a împiedica războaiele de agresiune. Acum avem unul, în inima Europei.
Înaintea ONU a existat Liga Naţiunilor. Întemeiată în 1920, acum are un renume destul de rău, deşi nu înţeleg de ce. Liga a mediat, cu succes, la timpul său numeroase dispute. Şi a fost capabilă să îi sancţioneze (cât de eficient, asta este altă problemă) pe acei membri care şi-au bătut joc de dreptul internaţional. După ce Japonia a invadat Manciuria a fost nevoită să se retragă din Liga Naţiunilor, în 1933, ca urmare a criticilor aduse. Nici Spania franchisă nu şi-a găsit locul în Ligă, retrăgându-se în 1939. Italia s-a retras în 1937, ca urmare a sancţiunilor impuse de Ligă. Germania nu mai era membru din 1933. Iar Stalin, predecesorul lui Vladimir Putin, a fost dat afară din aceeaşi Ligă, în 1939, după ce URSS a atacat Finlanda.
De ce nu se întâmplă astăzi acelaşi lucru? Până una-alta, pentru că Rusia lui Vladimir Vladimirovici are drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU. Rusia a folosit acest drept de veto recent, pentru a bloca o rezoluţie votată de 11 din cei 15 membri ai consiliului (trei s-au abţinut, un singur vot împotrivă - al agresorului). Sigur, în Adunarea Generală ONU, Rusia a fost condamnată de imensa majoritate a statelor lumii (141 de voturi pentru condamnarea Rusiei, doar 5 împotrivă). Dar asta nu rezolvă problema. În Consiliul de Securitate există o dictatură imperială, care blochează deciziile ONU.
Ce urmează? Nu cred că lucrurile pot continua aşa. Rusia trebuie scoasă din Consiliul de Securitate şi, apoi, şi din ONU. Este limpede că Rusia s-a transformat într-o ameninţare la adresa păcii mondiale. Dar cum? În condiţiile în care Rusia are acum drept de veto?
Ironia situaţiei (asta dacă situaţia admite măcar o doză homeopatică de umor) este că Rusia nici nu are dreptul la un loc în acest Consiliu de Securitate.
În 1945 s-a stabilit lista celor 5 membri permanenţi ai Consiliului: Statele Unite, Uniunea Sovietică, China, Marea Britanie şi Franţa.
Chiar şi până la agresiunea Rusiei în Ucraina era clar că acest Consiliu trebuie reformat. Lumea de acum este foarte diferită faţă de aceea din 1945. Germania şi Japonia sunt super-puteri industriale şi democraţii stabile. India mai are puţin şi devine cea mai populată ţară de pe pământ. Brazilia, Italia, Spania şi Canada poate că ar merita ceva mai multă consideraţie decât, să zicem, Birmania sau Bolivia.
Misterul însă este altul. Cum se face că Rusia are un loc în Consiliul de Securitate? Aţi observat deja că Federaţia Rusă nu este nici măcar printre membri fondatori ai ONU. Nici nu avea cum să fie, de vreme ce "federaţia" datează abia din 1991. Prin ce artificiu Rusia a pus mâna pe scaunul în Consiliul de Securitate al unui stat (URSS) care tocmai se desfiinţase?
Printr-o scrisoare. Pare incredibil, dar aşa este. În Decembrie 1991 ambasadorul sovietic la ONU, Iuri Voronţov, a transmis Secretarului-General o scrisoare din partea preşedintelui rus Boris Elţîn, în care se pretindea că 11 din 12 state care formau CSI (Comunitatea Statelor Independente - un fel de URSS 2.0 care a falimentat imediat) ar fi fost de acord ca Rusia să fie statul-succesor al URSS.
Problemele sunt cât casa. Mai întâi, în acordul de constituire al CSI se stipulează că URSS este "dizolvată". Deci nu există stat succesor. Mai grav este altceva: "Rusia" (sau Federaţia Rusă) nici nu era membru ONU. Pentru a fi membru ONU ea trebuia să fie admisă de Adunarea Generală. Însă asta nu s-a întâmplat. Preşedintele rus a venit şi s-a aşezat pur şi simplu pe scaunul URSS.
La data respectivă nu a fost nici o obiecţie. În retrospectivă, a fost o greşeală. De Elţîn se legau multe speranţe aşa că ilegalitatea procedurii a fost băgată sub preş. Dar procedura rămâne ilegală. Federaţia Rusă este singura ţară din ONU care a devenit membru printr-un fel de hocus-pocus, dintr-o dată, fără să fie admisă pe baza statului ONU.
Poate că asta nu ar mai conta acum, dacă Rusia s-ar fi adaptat din mers. Dacă ar fi devenit un membru responsabil al comunităţii internaţionale. Însă chiar pe când căuta să încalţe papucii URSS la ONU, Rusia începea primul război de subvertire al unui stat independent. Este vorba de conflictul din Transnistria. În Aprilie 1992 vice-preşedintele rus Alexander Ruţkoi îi îndemna pe rusofoni, la Tiraspol, sub protecţia Armatei a 14-a, să declare independenţa. Restul e istorie, nu-i aşa?