Sacul plin de necazuri al agriculturii

Deşi n-am scăpat încă de ninsoare şi ger, a devenit tot mai evident că primăvara e pe aproape. Natura se reîntoarce la viaţă, iar agricultorii - la calvarul grijilor şi necazurilor amânate peste an.

Campania agricolă de primăvară bate la uşă. Şi, aproape la fel ca în ceilalţi ani, îi găseşte pe fermieri nepregătiţi sau pregătiţi numai pe jumătate, ceea ce e cam totuna. Cei mai mulţi fac cărări bătute între diferitele instituţii "europenizate", prea adânc îngropate sub omătul gros al hârtiilor, ca să le mai asculte şi păsurile lor, aşa că aleargă cu sufletul la gură după ajutorul ministerului - bastionul ultimelor speranţe.

"Agrostar", federaţia naţională a sindicatelor din agricultură, a încercat să întreţină dialogul cu ministerul pe toate tonurile posibile. Mai întâi, cu binişorul. A solicitat reducerea la jumătate a preţului la motorină, acordarea de sprijin financiar defalcat mai bine pe sectoare, definitivarea programului de combatere a secetei, reluarea acţiunilor de sprijinire a tinerilor fermieri şi încă destule altele. Solicitările, acceptate în principiu, au rămas bineînţeles în aer. Chiar aşa-zisa plată la hectar, subvenţie europeană, pe care APIA avea în plan să o achite începând cu 1 decembrie, este încă în dis­cuţie. Devenită faimoasă, prin inactivitatea şi emoţiile pe care le-a dat în materie de fonduri europene, instituţia cu pricina nu se dezminte cu nici un prilej.

Aşa că "Agrostar" a schimbat foaia, trecând la ameninţări. De la 1 martie, anunţă sindicatul, se va trece la pichetarea ministerului şi sediului Comisiei Europene la Bucureşti, se vor bloca punctele vamale, supermarketurile, alte căi comerciale. Un război economic în toată regula. Desigur, am putea completa aceste informaţii, redând extrase din declaraţiile "beligeranţilor". Pentru Nicolae Ştefan, preşedintele "Agrostar", agricultura a ajuns-nici mai mult mici mai puţin- decât gropa de gunoi a economiei. De partea cealaltă a baricadei, secretarul de stat, Gheorghe Abu, este surprins de impasul în care s-a ajuns. Nu există motive pentru declanşarea de acţiuni sindicale, se miră el cu seninătate. Să fim sinceri, ne mirăm şi noi de mirarea lui.

Concluzia: de decenii întregi, agricultura românească îşi duce, şi în anul de graţie 2008, existenţa pe muchie de cuţit. Despre agricultură şi problemele ei începe, de obicei, să se vorbească cu insistenţă şi preocupare, abia când se apropie vreo campanie agricolă. Atunci, toată lumea, de la vlădică la opincă, intră în alertă. Interes pasager şi întotdeauna superficial, pentru că, în restul timpului, grija pentru soarta agriculturii se evaporă ca prin farmec şi alte priorităţi apar pe tapet.

Indiferenţa faţă de agricultură nu este o noutate în sine. De-a lungul ultimelor două decenii, ea a fost tratată ca un apendice al reformei şi ca un posibil obstacol în calea integrării, în timp ce potenţialul ei uriaş, nepus în valoare, a lăsat rece toate guvernările.

România nu a avut şi încă nu are o politică agricolă, globală, coerentă, de durată. Totul poartă amprenta improvizaţiei şi presiunii exercitate de diferite grupuri de interese. E drept, suntem mari meşteri în croirea de programe şi strategii, dar nu ne mai ţin puterile să le şi punem în aplicare. Aşa că rămân hârtii moarte uitate prin sertare, să vadă viitorimea ce intenţii nobile ne-au călăuzit, totuşi. Uite, de pildă, programul de combatere a secetei. Nu are anvergura marilor planuri de dezvoltare durabilă. Dar, după ravagiile secetei de anul trecut, e limpede că are un rol şi un rost care nu mai trebuie comentate. Guvernul a cerut să fie gata până la 15 noiembrie. Nu e gata nici azi şi a devenit "măr al discordiei" între sindicate şi minister.

Altădată exportatoare de produse agroalimentare, Româ­nia a abandonat practic pieţele externe, transfor­mându-se astăzi în importatoare netă de produse de bază. Este suficient să te uiţi numai la ce se comercializează în pieţe sau în magazine. Şi toate se scumpesc văzând cu ochii, preţurile dau peste mână cumpărătorilor, iar sărăcia este pe cale să ia din nou în primire categoriile sociale cele mai defavorizate. Cine este de vină? Bineînţeles, seceta - mama tuturor relelor, spun fără să clipească autorităţile. Despre celelalte cauze, la fel de bine cunoscute ale impasului actual, nu se mai pomeneşte.

Nu se mai pomeneşte despre gospodăria rurală, parcelată până la fărâmiţare, aproape imposibil de mecanizat şi de lucrat cu tehnici moderne. Nici de sărăcia ţăranului român, care s-a întors de voie, de nevoie la agricultura tradiţională. Trudeşte tot timpul cu ochii pe cer, iar în momentele grele- secetă sau inundaţii- invocă un miracol. Pentru că nu dispune nici de capital, nici de utilaje, nici de seminţe, nici de îngrăşăminte, nici de irigaţii. Fondurile europene sunt, pentru cei mai mulţi agricultori, doar un basm de adormit copiii. Nu întrunesc condiţiile puse de Bruxelles pentru a primi ajutoare. Şi, atunci, se întâmplă ca în Biblie: de primit fonduri, primesc tot cei care au mai primit şi care au. Restul, la mila bunului Dumnezeu!

În mila Lui le e speranţa, că ei n-au avut nicio milă faţă de sistemele de irigaţii, furate sau vandalizate, faţă de clădirile şi tehnica agricolă, ruinate şi dis­truse, nici faţă de animalele sacrificate aiurea sau lăsate să moară de foame - culmea! - sub flamura reformei. De pus în loc altceva, abia acum văd ce greu pot pune. Programul "Fermierul" pare prea frumos, ca să mai fie şi adevărat. Când funcţionează, când nu. De dezvoltarea rurală se ocupă mai mult boierii din Capitală, că aia au carte şi ştiu ce şi cum. Şi cu fondurile europene, lucrurile sunt încurcate. Trebuie îndeplinite atâtea condiţii preliminare, unele de-a dreptul imposibile, încât mai bine lipsă.

Nu trebuie să ne mire, deci, că, la noi, satele arată aşa cum arată. Sau că randamentul utilizării pământului este de peste două ori mai mic decât în ţările Uniunii Europene, iar productivitatea muncii- şi de zece ori mai slabă. Că producţiile agricole scad sistematic, ajungându-se azi ca în agricultura românească să lucreze 40 la sută din populaţia ţării , care produce abia 12 la sută din PIB.

Comparaţiile cu fermele din celelalte state europene sunt dezarmante, aşa că nici nu le mai facem.

Mai e puţin până la campania agricolă de primăvară. Ca de obicei, acum "pe ultima sută de metri" se încearcă să se cârpească pe ici, pe acolo, ce se mai poate. Despre subvenţionarea suplimentară a motorinei, subiectul cel mai fierbinte la ora actuală, cei din minister spun că nici nu poate fi vorba. Să vrea şi n-au cu ce. Poate Finanţele să mai diminueze din acciză, că tocmai a mărit-o nu demult. Greu de crezut însă, acciza e luată în calcul la buget. Dandana mare să se umble la ea! Şi în timp ce fermierii europeni se bucură de motorină achiziţionată la preţuri subvenţionate din greu, agricultorii noştri primesc gratis mormane de explicaţii despre legislaţia internă şi alte chestiuni la fel de inutile.

Iată, aşadar, cum arată un început de campanie agricolă la români. Nu de ieri, de azi, ci de ani şi ani. Aceleaşi dificultăţi, aceeaşi birocraţie, aceleaşi ameninţări de o parte, şi promisiuni de alta, aceeaşi peticire a sacului cu probleme în ultima clipă, aceeaşi ineficienţă. Un cerc vicios, intangibil ca un blestem. Harababura din agricultură, inconsistenţa politicilor agrare ne avertizează ca s-ar putea să avem parte de mari surprize. Dintre cele mai neplăcute.